fugit numaidecât speriat (se spune chiar că ar fi sărit de la balconul etajului întâi), s-a întors la Rostov. La scurtă vreme după evenimentele din Novocerkassk a plecat cu o delegaţie în Cuba eroică.

  Urmărit rebeliunea din Kenghir?) Din mica piaţă chiar de lingă palat, cordonul de pistolari a început să împingă mulţimea îndărăt, spre grilajul scuarului. (Diferiţi martori adeveresc într-un glas că aceşti soldaţi erau alogeni, caucazieni, proaspăt aduşi de la celălalt capăt al districtului militar şi ei au înlocuit cu puţin înainte cordonul format din garnizoana locală. Dar mărturiile se contrazic: s-ar părea că, înainte de asta, cordonul de soldaţi aflat în acelaşi loc a primit ordin să tragă; dar, probabil, ordinul n-a fost îndeplinit deoarece căpitanul care l-a primit nu a comandat soldaţilor, ci s-a sinucis în faţa lor*. Sinuciderea ofiţerului nu poate fi tăgăduită, dar, după aceste povestiri, împrejurările nu sunt prea limpezi şi nimeni nu cunoaşte numele acestui erou de conştiinţă.) Mulţimea s-a dat îndărăt, însă nimeni nu se aştepta la nimic rău. Nu se ştia cine a dat comandă*, dar aceşti soldaţi au ridicat automatele şi au tras o salvă pe deasupra capetelor.

  Poate că generalul Pliev nici nu avea de gând să tragă imediat în mulţime, dar evenimentele s-au dezlănţuit de la sine: salva trasă pe deasupra capetelor a nimerit în copacii din scuar şi în puştani, care au început să cadă seceraţi. Mulţimea a început să răcnească, şi atunci soldaţii. – Fie la ordin, fie înnebuniţi de sânge ori de frică – au început să tragă vârtos în mulţime, în plus cu gloanţe explozive. (Mai ţineţi minte Kenghirul? Cei şaisprezece de la postul de garda?)* Mulţimea a fugit în panică, înghesuindu-se pe aleile care ocoleau scuarul, dar soldaţii continuau să tragă în spatele celor care fugeau. Au tras până s-a golit toată piaţa mare de dincolo de scuar, dincolo de statuia lui Lenin. – Prin fostul bulevard Platov şi până la strada Moskovskaia. (Un martor spune: aveai impresia că totul este acoperit de cadavre, însă, de bună seamă, erau şi mulţi răniţi.) Surse diferite cad de acord aproape în unanimitate că au fost ucişi vreo şaptezeci-optzeci de oameni* *. Soldaţii au început să caute şi să oprească autobuze şi camioane, să încarce în ele morţii şi răniţii şi să-i trimită la spitalul militar, după zidurile lui înalte. (Autobuzele acelea au mers încă vreo două zile cu scaunele mânjite de sânge.)

  La fel ca şi în Kenghir, în această zi s-au folosit camere pentru a-i filma pe insurgenţi pe stradă.

  Împuşcăturile au încetat, spaima a trecut, în piaţă din nou a dat năvală mulţimea şi din nou au tras asupra ei.

  Asta a fost între orele douăsprezece şi unu ale zilei.

  Iată ce a văzut la ora două un martor atent: „în piaţă, în faţa comitetului orăşenesc de partid se aflau vreo opt tancuri de tipuri diverse, în faţa lor – un cordon de soldaţi. Piaţa este aproape pustie, ici-colo mici grupuri, mai ales tineri, care strigă ceva soldaţilor, în adânciturile asfaltului – bălţi de sânge, nu Exagerez, până atunci nu bănuiam că poate fi atâta sânge! Băncile din scuar sunt mâujite de sânge, pete de sânge pe aleile de nisip ale scuarului, pe trunchiurile văruite ale copacilor. Toată piaţa este brăzdată de şenilele tancurilor. De zidul comitetului orăşenesc de partid este rezemat un steag roşu purtat de manifestanţi, cineva ancorase în vârful lui o şapcă de culoare cenuşie, stropită de sânge cafeniu. Pe faţadă – o pancartă de stambă roşie, care atâma de multă vreme acolo: „Poporul şi partidul sunt un tot!”

  Oamenii via mai aproape de soldaţi, îi mustră şi îi blesteamă: „Cum aţi putut?!” „în cine aţi tras?” „Aţi tras în popor!” Soldaţii se justifică: „N-am fost noi! Pe noi doar ce ne-au adus şi iie-au pus aici. Noi n-am ştiut nimic”.

  Iată cât de prompţi sunt asasinii noştri (şi se mai spune că sunt nişte birocraţi neîndemânatici): au şi izbutit să-i salte de aici pe acei soldaţi şi să aducă alţii, ruşi, care habar n-au de nimic, îşi cunoaşte meseria generalul Pliev!

  Treptat, pe la orele cinci-şase, piaţa se umple din nou de oameni. (Curajoşi oameni locuitorii Novocerkasskului! Postul de radio local a transmis tot timpul: „Cetăţeni, nu vă lăsaţi provocaţi, împrăştia ţi-vă pe la casele voastre!” Pistolarii sunt aci, sângele n-a fost spălat, iar ei dau din nou năvală.) Strigăte, din ce în ce mai multe, şi din nou un miting spontan. S-a aflat că în oraş au sosit cu avionul (probabil chiar de la primele împuşcături?) şase dintre cei mai importanţi membri ai Comitetului Central, inclusiv, desigur, Mikoian1* (specialist în situaţii a la Budapesta), Frol Kozlov^, Suslov^’ (prezenţa celorlalţi este îndoielnică). Ei au poposit, ca într-o cetate, în clădirea KUKKS) (cursuri de perfecţionare pentru ofiţerii de cavalerie, fosta şcoală de cădeţi). Şi o delegaţie de muncitori tineri de la NEVZ a fost trimisă la ei să le povestească despre cele petrecute. Mulţimea strigă: „Să vină Mikoian aici! Să vadă sângele cu ochii lui!” Nu, Mikoian n-o să vină. Însă un elicopter de patrulare zboară jos, deasupra pieţei, în jurul orei şase, cercetează. Apoi s-a depărtat.

  Curând, de la KUKKS, se înapoiază delegaţia muncitorilor. Cum, probabil, conveniseră, cordonul de soldaţi permite delegaţilor să treacă, şi, însoţiţi de ofiţeri, aceştia ajung în balconul comitetului orăşenesc de partid. Tăcere. Delegaţii transmit mulţumiri că au fost la membrii Comitetului Central, le-au povestit despre această „sâmbătă sângeroasă” 7, şi Kozlov a plâns când a auzit cum de la prima salvă de împuşcături au căzut copiii din copaci. (Cine îl cunoaşte pe Frol Kozlov – căpetenia hoţilor comunişti din Leningrad şi cel mai aprig stalinist – el a plâns!…) Membrii Comitetului Central au făgăduit că vor cerceta aceste evenimente şi-i vor pedepsi aspru pe cei vinovaţi (la fel ne-au promis şi în Lagărele speciale), iar acum trebuie să mergem acasă, ca să nu se provoace dezordini în oraş.

  Dar mitingul nu s-a împrăştiat! Spre seară mulţimea a devenit şi mai numeroasă.