Câtă cutezanţă la cetăţenii Novocerkasskului! (Circula zvonul că brigada Biroului Politic în seara aceea a hotărât să deporteze toată populaţia oraşului de la mic la mare! Cred, nimic nu mai poate fi de mirare după deportarea naţiunilor. Oare nu tot acelaşi Mikoian se afla şi atunci lângă Stalin?)

  Pe la nouă seara au încercat să risipească lumea cu tancurile dinspre palat. Dar numai ce tanchiştii au pornit motoarele, oamenii s-au căţărat pe ele ciorchine, au blocat turelele şi au astupat vizoarele. Tancurile au amuţit. Pistolarii au stat neclintiţi, fără să încerce să-i ajute pe tanchişti.

  După încă un ceas au apărut tancuri şi transportoare blindate din partea cealaltă a pieţei, protejate de pistolari, cocoţaţi sus, pe blindaj. (Vedeţi ce experienţă de front avem! Doar i-am biruit pe fascişti!) Mergând cu viteză mare (însoţite de fluierăturile tineretului de pe trotuare, spre seară studenţii se eliberaseră), ele au curăţat partea carosabilă a străzii Moskovskaia şi a fostului bulevard Platov.

  Abia spre miezul nopţii pistolarii au început să tragă în aer cu trasoare, şi mulţimea s-a împrăştiat încet-încet.

   (O, forţă a mişcărilor populare! Cât de repede modifici tu conjunctura politică! În ajun – restricţii de circulaţie şi atâta frică, iar acum tot oraşul se plimbă şi fluieră. Oare sub o crustă de o jumătate de secol se află atât de aproape un cu totul alt popor, o cu totul altă atmosferă?)

  La 3 iunie postul de radio local a transmis cuvântările lui Mikoiau şi Kozlov. Kozlov n-a plâns. Nici măcar n-au promis că vor căuta vinovaţii printre autorităţi. S-a spus că evenimentele au fost provocate de duşmani, şi duşmanii vor fi crunt pedepsiţi. (Acum, când oamenii din piaţă erau împrăştiaţi.) Mikoian a mai spus că gloanţele explozive nu se află în dotarea armatei sovietice. – Prin urmare, au fost folosite de duşmani.

   (Dar cine sunt aceşti duşmani?… Cu ce paraşută s-au coborât? Unde au dispărut? Să vedem măcar unul! O, cât de mult ne-am obişnuit să fim prostiţi! „Duşmani”, când auzim acest cuvâut, parcă totul se clarifică pentru înţelegerea noastră… Precum „demonii” în evul mediu…)

  Numaidecât magazinele s-au îmbogăţit cu unt, salam şi multe altele, care de mult nu se văzuseră pe aici, şi se găseau doar în capitale.

  Toţi răniţii au dispărut fără urmă, niciunul nu s-a întors. Dimpotrivă, familiile celor răniţi şi ucişi (ele i-au căutat pe ai lor…!) au fost deportate în Siberia. La fel şi mulţi care au fost implicaţi, observaţi, fotografiaţi. A avut loc o serie de procese închise ale participanţilor la manifestaţie. Au fost şi doua „deschise” (bilete de intrare – secretarii organizaţiilor de partid din întreprinderi şi aparatul comitetului orăşenesc de partid. Într-unul dintre ele au condamnat nouă bărbaţi (la moarte) şi două femei (la cincisprezece ani).

  Componenţa comitetului orăşenesc de partid a rămas cea dinainte.

 

  *Iată ce povesteşte în 1968, cu toată autoritatea, în tren, o profesoară (!) din Novocerkassk: „Militarii n-au tras. Doar o singură dată în aer, pentru avertisment Au tras diversioniştii, cu gloanţe explozive. De unde le-au luat? Diversioniştii au de toate. Ei au tras şi în militari, şi în muncitori. Iar muncitorii parcă înnebuniseră, s-au năpustit peste soldaţi, i-au snopit în bătaie, dar ce vină aveau ei? Pe urmă. Mikoian mergea pe stradă, intra prin case să vadă cum trăiesc oamenii. Femeile l-au tratat cu căpşuni.”

  Vedeţi, deocamdată numai asta rămâne în istorie…

  În sâmbăta care a urmat după cea sângeroasă, la radio s-a anunţat că „muncitorii de la uzina constractoare de locomotive electrice şi-au luat angajamentul să îndeplinească planul septenal înainte de termen”.

  Dacă ţarul n-ar fi fost un nevolnic, i-ar fi trecut şi lui prin minte la 9 ianuarie la Petersburg să-i aresteze pe muncitori cu praporii şi să le trântească nişte condamnări pentru banditism. Şi nu s-ar mai fi pomenit de nici o mişcare revoluţionară.

  Iată şi în oraşul Alexandrov, în 1961, cu un an înainte de Novocerkassk, miliţia a bătut un arestat până l-a omorât şi pe urmă a interzis să fie dus la cimitir pe lângă „secţia” ei. Mulţimea s-a înfuriat şi a incendiat secţia de miliţie. S-au făcut arestări pe loc. (O poveste asemănătoare se va petrece la scurtă vreme şi în Murom.) Dar cum să fie încadraţi acum cei arestaţi? Sub Stalin primea 58 chiar şi un croitor care înfigea un ac într-un ziar. Acum au procedat mai inteligent: devastarea miliţiei nu trebuie considerată un act politic. Aceasta nu-i decât banditism ordinar. Instrucţiunile primite aşa glăsuiau: „dezordinile provocate de mulţimi” să nu fie considerate politică. (Atunci, de fapt, ce se încadrează la politică?)

  Uite aşa au dispărut de la noi politicii.

  Continuă să curgă valul care n-a secat niciodată în URSS. Acei criminali pe care nu i-a atins nicicum „valul binefăcător trezit la viaţă…” etc. Un val neîntrerupt în toate deceniile: şi „când au fost încălcate normele leniniste”, şi crud au fost respectate, care în timpul lui Hruşciov a cunoscut o intensificare înverşunată.

  Aceştia sunt credincioşii. Cei care s-au împotrivit noii şi aprigei campanii de închidere a bisericilor. Călugării care erau aruncaţi afară din mânăstiri. Sectanţii îndărătnici, în special cei care se sustrăgeau de la efectuarea serviciului militar, aici – nu vă supăraţi – este vorba de sprijin direct acordat imperialismului, şi în timpurile noastre blânde, pentru primul refuz – cinci ani.

  Insă aceştia nu sunt câtuşi de puţin politici, aceştia sunt „religioşii”, care trebuie educaţi: să fie daţi afară de la serviciu pentru credinţa lor; să fie trimişi comsomoliştii să le spargă geamurile; să fie obligaţi pe cale administrativă să se prezinte la conferinţele pe teme antireligioase; să li se scoată uşile de la biserici, folosind sudura autogenă, să doboare cupolele bisericilor folosind tractoarele, să alunge babele cu furtunul de pompieri. (Acesta-i dialog, nu-i aşa, tovarăşi comunişti francezi?)

  Iată ce le-au spus călugărilor din Poceaev la Sovietul Deputaţilor Muncitorilor: „Dacă vom aplica legile sovietice, va trebui să aşteptăm comunismul mult şi bine”.

  Şi numai în ultimă instanţă, când educaţia nu