Vedeţi însă unde străluceşte nobleţea diamantină a Legii noastre de astăzi: noi nu judecăm cu uşile închise, ca pe vremea lui Stalin, nu judecăm în contumacie. – Procesele noastre sunt semipublice (adică în prezenţa unei jumătăţi de public).

  Am în raână notiţele luate la procesul baptiştilor din oraşul Nikitovka, Donbass, ianuarie 1964.

  Iată cum s-a desfăşurat. Baptiştii care au venit să asiste, sub pretextul identificării, sunt ţinuţi trei zile la închisoare (până trece procesul şi ca să-i sperie). Un om care a aruncat inculpaţilor flori (un cetăţean liber!) a fost închis pe zece zile. Tot atât a primit şi un baptist care lua note în timpul procesului, notele i le-au confiscat (s-au păstrat altele). Un grup de comso-molişti aleşi au fost introduşi printr-o uşă laterală înaintea celuilalt public, ca să ocupe primele rânduri. În timpul procesului – strigăte din sală: „Să fie stropiţi cu gaz şi să li se dea foc!” Tribunalul nu interzice aceste strigăte îndreptăţite. Procedeele obişnuite ale tribunalului: depoziţiile vecinilor ostili; mărturiile minerilor speriaţi: aduc în faţa instanţei fetiţe de nouă şi unsprezece ani (important e să meargă bine procesul, ce se va întâmpla pe urma cu aceste fetiţe – puţin le pasă). Caieţelele lor cu texte religioase figurează ca probe materiale.

  Unul dintre inculpaţi este Bazbei, tată a nouă copii, miner, care n-a primit niciodată vreun ajutor de la comitetul sindical tocmai pentru că este baptist Dar pe fata lui Nina, elevă în clasa a opta, au izbutit s-o zăpăcească, s-o cumpere (cincizeci de mble de la comitetul sindical al minei), i-au făgăduit s-o ajute în continuare să intre la instituit, şi ea a făcut la anchetă nişte depoziţii fantastice împotriva tatălui: că a vrut s-o otrăvească cu o citronadă stricată, că în timp ce credincioşii se întâlneau în pădure ca să se roage (în orăşel erau persecutaţi), acolo aveau „un emiţător radio – un copac înalt, înfăşurat în sârmă”. De atunci, Nina a început să fie chinuită de mustrări de conştiinţă că a făcut mărturisiri false, s-a îmbolnăvit de cap şi a fost internată la spitalul de boli psihice, în salonul celor violenţi. Totuşi a fost citată la proces în speranţa că va face depoziţiile aşteptate. Ea însă neagă totul: „Anchetatorul mi-a dictat tot ceea ce trebuia să spun”. Nu-i nimic, judecătorul fără ruşine se şterge la gură şi consideră ultimele depoziţii ale Ninei fără valoare, iar pe cele preliminare – valabile, (în genere, când depoziţiile convenabile acuzării sunt date peste cap, tribunalul recurge la tactica sa specifică, pe care o aplică în permanenţă: nu ia în seamă mărturisirea făcută în instanţă, ci se sprijină pe cea preliminară, făcută la anchetă: „Păi cum aşa?… Îu depoziţiile dumneavoastră scrie… La anchetă aţi spus… Cu ce drept retrageţi ce aţi spus?… Pentru asta puteţi fi judecat!”)

  Judecătorul nu vrea să audă nimic care ţine de esenţă, de adevăr. Aceşti baptişti sunt persecutaţi pentru faptul că nu vor să-i recunoască pe predicatorii trimişi de un ateist, împuternicitul statului de la departamentul cultelor, ei vor predicatorii lor (conform statutului baptiştilor, predicator poate fi oricare dintre fraţii lor). Există o indicaţie a comitetului regional de partid: să fie judecaţi, dar să le fie luaţi copiii. Şi acest lucra va fi îndeplinit, deşi, iată, doar de curând, cu mâna stângă, Prezidiul Sovietului Suprem a semnat (2 iulie 1962), convenţia mondială „privind lupta cu discriminarea în domeniul educaţiei” *. Acolo este un paragraf: „Părinţii trebuie să aibă posibilitatea să asigure educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile convingeri”, însă tocmai acest lucru iioi nu putem să-l admitem! Toţi cei Care, la proces, vorbesc şi vor să atingă fondul problemei pentru a ajunge la elucidarea ei sunt în mod obligatoriu întrerupţi, deraiaţi, zăpăciţi şi încurcaţi de judecător. Iată nivelul polemicii lui: „Când va fi sfârşitul lumii, dacă noi ne-am propus să construim comunismul?” în cuvântul final de la proces, tânăra Jenia Hloponina a spus: „în loc să merg la cinematograf ori la dans, eu citeam Biblia şi mă privaţi de libertate. Da, să trăieşti în libertate este o mare fericire, dar să fii liber de păcat – este şi mai mare. Lenin spunea: numai în Turcia şi în Rusia s-au păstrat astfel de fenomene ruşinoase, cum este prigonirea pentru religie. N-am fost în Turcia şi nu ştiu, dar în Rusia – precum vedeţi”. Este, fireşte, întreruptă.

  Sentinţa: doi dintre ei câte cinci ani de lagăr, alţi doi – câte patru, Bazbei, cel cu mulţi copii – trei. Inculpaţii primesc sentinţa cu bucurie şi se roagă. „Reprezentanţii muncitorilor” strigă: „Este puţin! Să li se mai adauge!” (Să-i stropească cu gaz şi să le dea foc…)

  Baptiştii cei răbdători au ţinut evidenţa şi au făcut calcule; au creat un „consiliu al radelor captivilor”, care a început să editeze un buletin manuscris despre toate persecuţiile. Din acest buletin aflăm că din anul 1961 până în iunie 1964 au fost condamnaţi 197 baptişti*, dintre ei – 15 femei. (Toate numele sunt menţionate. Au fost socotite şi persoanele pe care le întreţineau cei condamnaţi, care au rămas acum fără mijloace de subzistenţă: 442, dintre ei, de vârstă preşcolară – 341.) Celor mai mulţi li se dau cinci ani de exil, însă unora – cinci ani de lagăr cu regim sever (gata-gata să îmbrace ţoale vărgate!), iar ca supliment şi trei-cinci ani de exil. B. M. Zdoroveţ din Olşanî, regiunea Harkov, a primit pentru credinţă şapte ani de lagăr cu regim sever. A fost condamnat LV. Arend, în vârstă de şaptezeci şi şase de ani, iar din familia Lozov – toţi (tată, mamă, fiu). Evgheni M. Sirohin, invalid categoria întâi din timpul războiului de apărare a patriei, orb de amândoi ochii, a fost condamnat în satul Sokolovo, raionul Zmiiov, regiunea Harkov, la trei ani de lagăr pentru educaţia religioasă dată copilelor lui Liuba, Nadia şi Raia, care i-au fost luate prin hotărâre judecătorească.

  Tribunalul care l-a judecat pe M. I. Brodovski (oraşul Nikolaev, 6 octombrie 1966) nu se jenează să utilizeze documente