Le-gea! Ştiţi, asta nu-i acea „reprimare extrajudiciară” din acei ani când „normele erau încă respectate”.

  Recent am putut face cunoştinţă cu Demersul lui Sviatoslav Karavanski, o carte care te înfioară, transmisă din lagăr în libertate. Autorul a avut o condamnare de douăzeci şi cinci de ani. A ispăşit şaisprezece (1944-1960), a fost eliberat (probabil a beneficiat de „două treimi”), s-a căsătorit, a intrat ca student la universitate. – Dar nu! În 1965 au venit din nou după el: pregă-teşte-te! Mai aveai de făcut încă nouă ani*.

  — Oare unde mai este posibil aşa ceva, sub ce altă Lege, în afară de a noastră? Au atâmat de gâtul oamenilor cu lanţuri de fier condamnările de douăzeci şi cinci de ani, pedepsele vor lua sfârşit în anii ’70! Deodată apare un nou cod (1961): nu mai există pedepse peste cincisprezece ani. Şi chiar un student din anul întâi la drept va înţelege că, prin urmare, condamnările de douăzeci şi cinci de ani sunt abolite! La noi însă – nu sunt. Poţi să urli până răguşeşti, poţi să te dai cu capul de toţi pereţii – nu se aboleşte nimic. La noi, chiar eşti invitat să-ţi termini condamnarea, dacă ai fost cumva eliberat!

  Astfel de cazuri sunt numeroase. Oameni care au fost ocoliţi de epidemia eliberărilor hruşcioviste, tovarăşii noştri de brigadă, de celulă, întâlniţi prin puşcăriile de tranzit. I-am uitat demult, acum, în viaţa noastră refăcută, iar ei continuă să rătăcească pierduţi, abătuţi, năuci pe aceleaşi petice de pământ bătătorit, printre aceleaşi turnuri de pază şi sârmă ghimpată. Se schimbă portretele în ziare, se schimbă discursurile la tribune, se luptă contra cultului, pe urmă încetează să se mai lupte. – Dar deţinuţii cu douăzeci şi cinci de ani, cei botezaţi de Stalin, zac încă în lagăre…

  Karavanski prezintă biografiile de puşcăriaşi, care te fac să te înflori, ale unora dintre ei.

  O, gânditori de „stânga” ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi, toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.

  * într-adevăr, numărul politicilor de astăzi nu mai poate fi comparat cu cel de pe vremea lui Stalin: ei nu mai sunt număraţi cu milioanele şi nici cu sutele de mii.

  Oare pentru că s-o fi îndreptat Legea?

  Nu, s-a schimbat doar (pentru o vreme) direcţia corăbiei. Izbucnesc la fel epidemii juridice, despovărând procesul cerebral al juriştilor, şi chiar ziarele sugerează celor care ştiu să le citească: au început să scrie despre huliganism – să ştii că vor începe să aresteze în virtutea articolului privind huliganismul; scriu despre furturi din avutul statului – să ştii că vor fi arestaţi delapidatorii.

  Din coloniile lor, zekii de astăzi scriu cu mâhnire: „Este inutil să mai cauţi dreptate, în presă scrie una, în viaţă găseşti altceva.” (V. I. D.) „M-am săturat să fiu surghiunit din societatea şi din poporul meu. Dar unde să găseşti dreptate? Anchetatorului i se dă mai multă crezare decât mie.

  Dar ce poate să ştie şi să înţeleagă o fetiţă de douăzeci şi trei de ani? Oare este în stare să-şi dea seama la ce condamnă un om? „(V. K.)” Dosarele nu sunt revizuite, pentru că, atunci, s-ar reduce şi schema lor de personal. „(L. N.)” Metodele staliniste de anchetă şi justiţia au fost pur şi simplu transferate din ^domeniul politicului în cel al dreptului comun, şi atât!’ în concluzie, iată ce spun aceşti oameni în suferinţă:

  1. Revizuirea proceselor nu este posibilă (căci altfel ar dispărea breasla judecătorească);

  2. La fel cum au masacrat în virtutea articolului 58, tot astfel în prezent masacrează în virtutea celor de drept comun (fiindcă ei cu ce să se hrănească? ^! Ce s-ar întâmpla atunci cu Arhipelagul?).

  Într-un cuvânt: să zicem că un cetăţean vrea să dispară din lume un alt cetăţean pe care el nu-l poate suferi (însă, fireşte, nu direct, cu cuţitul în spate, ci după lege). Cum să procedezi ca să nu greşeşti? Înainte trebuia să scrii un denunţ pentru 58-10. Acum însă trebuie să te sfătuieşti în prealabil cu specialiştii (anchetatori, miliţieni, judecători. – Iar un astfel de cetăţean are întotdeauna amici de soiul ăsta): ce este la modă anul acesta? Spre ce articol este orientat năvodul? Cu ce articol tribunalele au randament bun? Pe acela să-l vâri în loc de cuţit Multă vreme a bântuit, de pildă, articolul privind violul. – Nikita, probabil prost dispus în ziua aceea, a ordonat să nu se dea mai puţin de doisprezece ani. Şi în toate locurile mii de ciocane au început să forjeze denunţuri pentru doisprezece aiii, pentru ca fierarii să nu rămână fără lucra. Şi ăsta este un articol delicat, intim, spuneţi dacă, într-un fel, nu seamănă cu 58-10: şi acolo totul se petrece între patru ochi, şi aici; nici acolo nu se poate verifica nimic, nici aici, martorii sunt evitaţi, iar tribunalului tocmai asta îi trebuie.

  Iată, de pildă, două femei din Leningrad sunt chemate la miliţie (cazul lui Smelov).

  — Aţi fost la o serată cu bărbaţi?

  — Am fost.

  — Aţi avut raporturi sexuale? (Despre aşa ceva există un denunţ sigur, s-a stabilit.) – A-a-am avut – Acum una din două: aţi consimţit sau nu să aveţi relaţii sexuale? Dacă aţi consimţit, o să vă considerăm prostituate, predaţi buletinele de Leningrad şi în patruzeci şi opt de ore – afară din oraş! Dacă nu aţi consimţit. – Scrieţi o declaraţie că aţi fost violate. Femeile nu doresc câtuşi de puţin să plece din Leningrad! Şi bărbaţii primesc câte doisprezece ani.

  Iată şi cazul lui M. I. Potapov, profesor la şcoala unde predam şi eu. Totul a pornit de la