o ceartă între vecinii de apartament: de la dorinţa unora dintre vecini de a se extinde şi de la faptul că soţia lui Potapov, comunistă, denunţase alţi vecini că primesc ilegal pensie. Şi – gata. Răzbunarea! În vara anului 1962, Potapov, care trăia paşnic şi nu bănuia nimic, este chemat pe neaşteptate la anchetatorul Vasiura şi nu s-a mai întors acasă. (Ia aminte, cititorule! Într-un stat de drept cum este al nostru, asta ţi se poate întâmpla. Şi dumitale, în orice zi, crede-mă!) Ancheta este uşurată de faptul că Potapov mai executase nouă ani în virtutea lui 58 (în plus, în anii ’40 refuzase să facă depoziţii false împotriva coinculpatului, ceea ce i-a. Atras ura anchetatorului). Vasiura. Chiar îi spune sincer: „Din ăştia ca dumneata am băgat la Zdup mai mulţi decât păr am în cap. Păcat că nu mai avem drepturile dinainte. „Soţia a dat fuga să-şi ajute soţul. Vasiura îi zice:. Mă doare-n cot că eşti membră, de partid! Dacă vreau – te arestez şi pe tine!” (Cum scrie N. Loghin, substitutul procurorului general al URSS ~ „Izvestia”, 18 noiembrie 1964: „într-o serie de articole şi reportaje, unii publicişti încearcă să deprecieze munca anchetatorului, să-l priveze de aureola romantică. De ce?”) în noiembrie 1962, Potapov este judecat. Este acuzat de violarea ţigăncii Nadia, de paisprezece ani (din curtea lor) şi a micuţei Olia, de cinci ani, în care scop le-a ademenit să se uite la televizor, în procesele verbale ale anchetei, din partea, lui V ova, un băieţel de şase ani, care niciodată în viaţa lui nu văzuse un act sexual, este descris calificat şi amănunţit acest act „al lui nenea Misa” cu Nadia., cum V ova, chipurile, a văzut prin fereastra inaccesibil de înaltă, cu geamuri jivrate, acoperită de un pom de iama şi de perdele. (Pentru această dictare, care a violat un minor cine trebuie judecat?) „Violata” Nadia timp de şase luni de când era gravidă n-a scos o vorbă despre asta, dar îndată ce i-a trebuit lui nenea Vasiura, a şi declarat. La proces vin şi profesorii de la scoală noastră. – Nu sunt lăsaţi să asiste, însă au prilejul să vadă cum în coridor părinţii îi instruiau pe „martorii” -copii să aibă grijă să nu se încurce în depoziţii.’ Profesorii scriu o scrisoare colectivă adresată tribunalului. Singura consecinţă a scrisorii este că profesorii, acum, sunt chemaţi unul câte unul la comitetul raional de partid şi ameninţaţi că. Vor fi daţi afară de la şcoală pentru neîncredere în justiţia sovietică. (Păi cum altfel? Aceste proteste trebuie, înăbuşite din faşă! Altfel, justiţia n-o să mai aibă viaţă dacă opinia publică va cuteza să aibă părerea sa despre ea.) în vremea asta – verdictul: doisprezece ani de lagăr – regim sever. Şi gata. Cine cunoaşte mediul provincial ştie bine că n-ai cum să te împotriveşti? Noi suntem neputincioşi. N-avem ce face. Ne vor da afară din serviciu. Nevinovatul n-are decât să piară! Tribunalul are întotdeauna dreptate şi comitetul raional de partid – la fel (şi ei sunt legaţi prin… Telefon).

  Şi lucrurile ar fi rămas aşa. Întotdeauna rămân aşa.

  Dar, printr-un concurs de împrejurări, chiar în această vreme este publicat romanul meu despre demult trecutele şi incredibilele suferinţe ale lui Ivan Denisovici, şi comitetul raional de partid încetează să mai fie pentru mine o sperietoare: mă implic în această afacere, scriu un protest la Tribunalul Suprem al republicii şi – lucru foarte important – o implic şi pe O. Ceaikovskaia, corespondenţa ziarului „Izvestia”. Şi s-a declanşat o luptă care va dura trei ani.

  Colosul inert, surd şi obtuz alcătuit din anchetatori şi tribunal trăieşte numai prin faptul că este infailibil. Acest colos inert este puternic şi sigur pe el pentru că niciodată nu-şi revizuieşte hotărâiile, că fiecare judecător poate tăia după pofta inimii, şi este convins că nimeni n-o să-l corecteze. Pentru asta există o înţelegere ascunsă: orice reclamaţie, indiferent de super-instanţa căreia îi este adresată, să fie trimisă spre examinare tocmai acelei instanţe împotriva căreia este făcută reclamaţia. Şi niciunul dintre oamenii magistraturii (inclusiv procurorii şi anchetatorii) să nu fie blamat, dacă a abuzat, s-a lăsat pradă enervării, ori răzbunării personale, sau a greşit, sau n-a făcut cum trebuie – noi îl vom acoperi! Îl vom apăra! Vom face zid în faţa lui! Doar de aceea suntem Lege.

  Cum vine asta: să începi o anchetă şi să nu acuzi? Înseamnă că anchetatorul a lucrat în gol? Cum adică: tribunalul popular să judece un proces şi să nu dea o condamnare? Înseamnă să nu recunoască munca anchetatorului, iar el să lucreze în gol! Ce ar însemna dacă tribunalul regional ar revizui hotărârea tribunalului popular? Ar însemna să mărească procentul rebuturilor în domeniul propriu. Apoi – pur şi simplu neplăceri colegilor de breaslă, de ce? O anchetă odată începută, să zicem în urma unui denunţ, trebuie negreşit finalizată printr-o sentinţă, care nu mai poate fi revizuită. Şi să nu ne păcălim unul pe celălalt! Şi să nu păcăleşti comitetul raional de partid, să faci cum zic ei. Atunci nici ei nu te vor lăsa la nevoie.

  Şi încă un lucru foarte important la un proces din ziua de azi: să nu foloseşti nici magnetofon, nici stenografistă, ci o secretară înceată, care cu viteză de şcolăriţă din secolul răs-trecut mâzgăleşte ceva pe foile procesului-verbal. Acest proces-verbal nu este citit în instanţă, nimeni nu trebuie să-l vadă până nu-l citeşte şi nu-l aprobă judecătorul. Numai ceea ce aprobă judecătorul înseamnă proces, că s-a citit şi s-a spus la proces. Iar ceea ce am auzit cu urechile noastre – asta n-a existat, asta a fost fum.

  Faţa neagră, lăcuită, a adevărului este mereu prezentă în mintea judecătorului – acesta-i aparatul de telefon din camera de consiliu. Acest oracol nu te va trăda, dar să faci cum spune el.

  Noi am obţinut recursul, lucru nemaipomenit. A început o nouă anchetă. Doi ani au trecut, acei copii nefericiţi au mai crescut, ei vor să scape de acele depoziţii mincinoase, să le uite, dar nu, din nou