părinţii şi noul anchetator îi târăsc la judecată: uite aşa trebuie să vorbeşti, uite asta trebuie să spui, altfel mama ta o să aibă neplăceri; dacă n-o să-l condamne pe nenea Misa, o s-o condamne pe mama ta.

  Şi iată-ne aşezaţi în sala de judecată a tribunalului regional din Riazan. Ca întotdeauna – avocatul nu are nici un drept. Judecătorul poate să-i respingă orice protest şi nu-l poate controla nimeni. Din nou sunt folosite în mod necinstit depoziţiile vecinilor ostili. Din nou sunt folosite fără scrupule depoziţiile minorilor (comparaţi cu procesul lui Bazbei). Judecătorul nu se adresează copiilor: „Povesteşte cum a fost”, nu-i roagă: „Spune adevărul”, ci: „Povesteşte ce ai spus la anchetă!” Martorii apărării sunt derutaţi, încurcaţi şi ameninţaţi: „Dar la anchetă aţi declarat… Cine v-a dat dreptul să vă retrageţi depoziţia?”

  Asesoarele stau sub presiunea judecătoarei Avdeeva, ca nişte mieluşei sub laba unei leoaice. (Apropo, unde sunt judecătorii de altădată, bătrânii venerabili cu barba albă? Nişte muieri abile şi viclene au ocupat locurile de judecători ale bărbaţilor.) Are pârul ca o coamă şi un fel dur, masculin, de a vorbi, iar când vrea să arate cât de pătrunsă, este de marea importanţă a propriilor cuvinte, vocea ei capătă vibraţii metalice, îndată ce procesul o ia puţin pe un curs ce nu-i convine, ea se înfurie, loveşte cu coada, se face stacojie de încordare, îi întrerupe pe martorii indezirabili, îi ameninţă pe profesorii noştri: „Cum aţi îndrăznit să vă îndoiţi de justiţia sovietică?” „Cum aţi putut să credeţi că cineva i-a învăţat pe copii ce să vorbească? Care va să zică, voi îi educaţi pe copii în minciună?” „Dar cine a fost iniţiatorul scrisorii colective adresată tribunalului?” (în ţara socialismului nu este admisă nici măcar ideea unei acţiuni colective! Cine? Cine? Cine?) Procurorului Krivovoi (oare cine le alege Numele?) aproape că nu-i mai rămâne nimic de făcut cu o judecătoare atât de energică.

  Şi cu toate că în cursul procesului toate acuzaţiile au căzut: Vova nu putea vedea nimic pe fereastră: Olia acum neagă totul, n-a siluit-o nimeni: în toate zilele când putea fi săvârşită infracţiunea, în singura cameră, a Potapovilor se afla şi soţia bolnavă, şi doar nu în prezenţa ei a. Violat-o pe vecina-ţigancă: şi ţiganca asta mai înainte Jurase ceva de la. Ei; şi ţiganca asta nu dormea noaptea acasă, se întindea pe sub toate gardurile, în ciuda celor paisprezece ani ai ei; dar un anchetator sovietic nu putea să greşească! Un tribunal sovietic nu putea să greşească! Sentinţa: zece ani! Să triumfe breasla judecătorească! Anchetatori, să nu aveţi teamă! Torturaţi mai departe!

  Şi asta se petrecea de faţă cu un corespondent al ziarului „Izvestia”! Cu toată intervenţia Tribunalului Suprem al RSFSR! Dar cu cei pentru care nu intervenea nimeni ce se întâmpla?…

  Şi încă un an aproape mai durează bătălia cazuistică, şi în sfârşit, Tribunalul Suprem hotărăşte: Potapov nu este vinovat cu nimic, să fie achitat şi eliberat. (A stat trei ani în puşcărie…) Şi cum a rămas cu cei care au corupt şi au învăţat copiii ce să spună? Nu au păţit nimic, au eşuat – şi ce dacă? Dar pe pieptul de leoaică al Avdeevei a rămas măcar o pată, cât de mică? Nu, ea este unul dintre aleşii poporului, demnitar înalt. Dar cu gâdele stalinist, Vasiura, ce s-a întâmplat? A rămas pe loc, nu i-a tăiat nimeni din gheare.

  Să trăieşti şi să înfloreşti, breaslă judecătorească! Noi suntem făcuţi pentru tine, nu tu pentru noi! Şi justiţia să fie pentru tine ca un covor pufos. Doar să-ţi fie ţie bine! Demult s-a proclamat că în pragul societăţii fără clase şi procesul judiciar va deveni nonconflictual (ca să reflecte nonconflictuali-tatea orânduirii sociale): va fi un proces unde completul de judecată, procurorul, apărarea şi chiar acuzatul însuşi vor aspira cu forte reunite spre un ţel comun.

  Această stabilitate verificată a justiţiei înlesneşte foarte mult viaţa miliţiei: ea îi dă posibilitatea să aplice fără teamă metoda remorcă ori „sacul cu delicte”. Despre ce este vorba? Fie din indolenţa, din lipsa de promptitudine, iar uneori chiar din laşitatea miliţiei locale – unul, două şi trei cazuri de infracţiuni rămân nerezolvate. Insă pentru evidenţă, pentru scripte, ele trebuie să figureze ca rezolvate (adică „închise”)! Astfel, se aşteaptă un prilej favorabil. Şi în ziua când la secţie este adus un ins maleabil, speriat, ori cam nătâng, îi aruncă în spinare toate aceste cazuri nerezolvate: el, acest tâlhar imposibil de prins, le-a săvârşit pe toate în decurs de un an! Snopit în bătăi, epuizat, el este silit să „recunoască” toate aceste delicte, să semneze, după care va primi o pedeapsă mare, corespunzătoare crimelor săvârşite, ridicând pata de pe raion, (în Artaşat, lângă Erevan, a fost săvârşită o crimă. În 1953 au prins unul la întâmplare, l-au garnisit cu martori falşi, l-au bătut şi i-au dat douăzeci şi cinci de ani. Iar în 1962 a fost descoperit adevăratul ucigaş…)

  Viaţa societăţii se însănătoşeşte foarte mult datorită faptului că viciile nu rămâh nepedepsite. Şi anchetatorii miliţiei primesc prime speciale.

  Curăţarea raionului de pete poate fi realizată şi prin metoda inversă: să faci astfel ca şi cum delictul nici nu ar fi fost săvârşit. Fostul zek Ivan Emelianovici Brâxin, şaizeci şi nouă de ani, care, cândva, şi-a executat cei zece ani ai săi (amicul meu din saraşka Marfino), în iulie 1978 a fost bătut mortal şi jefuit de doi huligani tineri, seara, în orăşelul de vile Turist A zăcut două ore întins în staţia de autobuz fără să-l ridice nimeni. Apoi este adus la spitalul din Dedeiievo – cel mai apropiat. Medicul Savelieva nu poate să-i acorde nici un ajutor, şi nu-l trimite la un spital de traumatologie; deşi el îşi spune numele, prenumele şi patronimicul, vârsta. – Ea nu comunică despre rănit pe linie medicală, nici chiar la miliţie, şi aşa trei zile şi trei nopţi, vreme în care omul cu hematom, cu hemoragie la creier, cu dinţii făcuţi zob, cu ochii injectaţi zace, nu numai fără nici un ajutor medical, dar