gândul măcar! … Este fapta unor tâlhari, care peste câteva zile, sunt sigur, vor fi prinşi şi pedepsiţi… E unul, Fedka-Ocnaşul, şi nişte oameni de la fabrica Şpigulin, tot oraşul vorbeşte despre asta, de aceea o spun şi eu.

  — E adevărat? E adevărat? murmură Liza, tremurând toată, în aşteptarea sentinţei supreme pentru ea.

  — Nu i-am omorât şi am fost împotriva acestui omor, dar ştiam că vor fi omorâţi şi nu i-am oprit pe ucigaşi. Pleacă de la mine, Liza, zise Stavroghin şi intră în sală.

  Liza îşi acoperi faţa cu mâinile şi porni spre ieşire. Piotr Stepanovici dădu să alerge după dânsa, dar se întoarse repede în sală.

  — Aşa vasăzică. Aşa vasăzică? Dumneata, vasăzică, nu te temi de nimic, se năpusti el spre Stavroghin, cuprins de o furie nebună, împroşcând cu spume la gură cuvinte ce aproape nu se înţelegeau.

  Stavroghin rămăsese în picioare în mijlocul camerei şi nu răspunse nimic. Îşi prinsese uşor cu mâna stângă o şuviţă de păr de pe cap şi zâmbea pierdut. Piotr Stepanovici îl trase cu putere de mânecă.

  — Ţi-ai ieşit cumva din minţi? Ce ţi-ai pus în gând? Vrei să-i denunţi pe toţi, şi singur să te duci la mănăstire sau la dracu’… Dar să ştii că te omor, chiar dacă nu ţi-e frică de mine!

  — A, dumneata turui? îl observă în sfârşit Stavroghin. Fugi, îşi veni el în fire brusc, fugi după dânsa, ia cupeul meu, n-o părăsi… Fugi, fugi! Condu-o până acasă, să nu ştie nimeni şi mai ales să nu se ducă acolo… la cadavre… la cadavre… Urc-o cu forţa în cupeu… Aleksei Egorâci! Aleksei Egorâci!

  — Stai, nu striga! Ea acum e în braţele lui Mavriki… N-o va urca Mavriki în trăsura dumitale… Aşteaptă! Avem de discutat lucruri mai importante decât cupeul!

  El îşi scoase brusc revolverul; Stavroghin îl privi grav.

  — N-ai decât să mă omori, zise el încet, aproape împăciuitor.

  — Ca să vezi cu ce minciună este în stare să-şi încarce conştiinţa un om! se înfioră Piotr Stepanovici. Ar fi cazul să te omor! Într-adevăr, meritai ca ea să te scuipe în faţă! … Ce fel de „luntre” eşti dumneata, barcă putredă de transportat lemne şi bună de aruncat la foc! … Măcar înfurie-te, asta te-ar trezi! Dar îţi este absolut egal, de vreme ce nu-ţi mai pasă de nimic şi nu aştepţi decât să ţi se tragă un glonţ în cap.

  Pe faţa lui Stavroghin lunecă un surâs ciudat.

  — Dacă n-ai fi atât de caraghios, poate că ţi-aş fi spus acum: da… Dacă ai fi un pic mai deştept…

  — Oi fi eu caraghios, dar nu vreau, nu vreau ca dumneata, principala mea jumătate, să devii caraghios! Înţelegi ce-ţi spun?

  Stavroghin era singurul care îl înţelegea pe Piotr Stepanovici. Şatov se mirase când Stavroghin îi spusese că Piotr Stepanovici e capabil de entuziasm.

  — Acum piei din ochii mei la dracu’, până mâine poate că reuşesc să storc din mine ceva în sensul unei hotărâri. Vino mâine.

  — Da? Da?

  — Nu ştiu încă nimic! … La dracu’, la dracu’!

  Şi părăsi sala.

  — Poate că e spre mai bine, murmură Piotr Stepanovici, ascunzându-şi revolverul.

  III.

  Se repezi s-o ajungă din urmă pe Lizaveta Nikolaevna, care abia se depărtase cu câţiva paşi de casă. Aleksei Egorâci încercase s-o reţină şi acum o urma la un pas distanţă, în frac, aplecat respectuos şi fără pălărie. Se ruga de ea neîncetat să aştepte trăsura; bătrânul era speriat şi aproape plângea.

  — Întoarce-te, domnul vrea ceai, n-are cine să-l servească, îl împinse Piotr Stepanovici şi o luă pe Lizaveta Nikolaevna de braţ.

  Aceasta nu-şi smulse braţul, dar se pare că nu-şi dădea seama de nimic, nu-şi revenise încă.

  — În primul rând, n-aţi pornit bine, vorbi Piotr Stepanovici, trebuie s-o luăm în direcţia aceasta, şi nu pe lângă parc; în al doilea rând, este imposibil să mergeţi pe jos, sunt vreo trei verste până la dumneavoastră şi n-aveţi peste rochie nici un fel de îmbrăcăminte. N-ar fi bine să aşteptaţi un pic numai, sunt aici cu trăsura, e în curte, o chem imediat, veţi urca în trăsură şi vă duc acasă, nimeni n-o să vă vadă?

  — Ce bun eşti… zise blând Liza.

  — Vai de mine, într-un asemenea caz orice om de omenie în locul meu la fel…

  Liza îl privi şi se miră.

  — Dumnezeule, eu am crezut că e tot acel bătrân!

  — Ascultaţi-mă, mă bucur că priviţi astfel lucrurile, pentru că totul nu este decât o groaznică prejudecată şi, în cazul acesta, n-ar fi mai bine să-i spun acestui bătrân să comande cupeul, va fi gata în zece minute, iar noi ne întoarcem deocamdată şi aşteptăm în pridvor, ce ziceţi?

  — Întâi şi întâi vreau… unde sunt cei ucişi?

  — O, ce fantezie! De asta m-am temut… Să lăsăm mai bine aceste orori deoparte; n-are nici un rost să le vedeţi.

  — Eu ştiu unde sunt, cunosc casa.

  — Ei, şi ce dacă ştiţi, pe aşa o vreme, ploaie, ceaţă (ca să vezi, ce obligaţie sfântă mi-am luat!) … Lizaveta Nikolaevna, una din două: ori acceptaţi să mergeţi cu mine în trăsura mea şi atunci rămâneţi aici pe loc, pentru că dacă mai facem vreo douăzeci de paşi, ne vede negreşit Mavriki Nikolaevici.

  — Mavriki Nikolaevici! Unde e? Unde e?

  — Mă rog, dacă doriţi totuşi să plecaţi cu el, pot să vă conduc încă puţin şi să vă arăt unde stă, iar eu îmi iau tălpăşiţa; n-aş vrea deloc să dau ochii cu el acum.

  — El mă aşteaptă, Dumnezeule! se opri ea brusc şi sângele îi năvăli în obraz.

  — Dar de ce nu, dacă este un om fără prejudecăţi! Ştiţi, Lizaveta Nikolaevna, nu este treaba mea; eu n-am nici un amestec aici şi dumneavoastră o ştiţi prea