— Admirabil, strigă Liza.

  — Admirabil, ziceţi, dar printre lacrimi. E nevoie de tărie, de fermitate. Nu e cazul ca o femeie să cedeze cu nimic faţă de un bărbat. În secolul nostru, când femeia… la dracu’ (era aproape să scuipe Piotr Stepanovici)! De fapt, nici n-ar fi cazul să vă pară rău: poate că tot ce s-a întâmplat e spre mai bine. Mavriki Nikolaevici este un om… într-un cuvânt, un om cu sensibilitate, deşi poate nu prea vorbăreţ, ceea ce, de asemenea, nu e rău deloc, bineînţeles cu condiţia dacă se ridică deasupra oricăror prejudecăţi.

  — Admirabil, admirabil! râse isteric Liza.

  — Ei, drăcie… Lizaveta Nikolaevna, se ofensă brusc Piotr Stepanovici, de fapt nu mă zbat decât pentru dumneavoastră… Mie ce-mi pasă… v-am făcut un serviciu ieri, când v-aţi exprimat singură dorinţa, dar astăzi… Mă rog, de aici se vede Mavriki Nikolaevici, uitaţi-vă, stă acolo, el nu ne vede pe noi. Lizaveta Nikolaevna, aţi citit Polinka Saks?

  — Ce este asta?

  — E un roman, Polinka Saks. L-am citit când eram încă student… Acolo un funcţionar, Saks, foarte bogat, îşi sechestrează în vila sa soţia pentru necredinţă… La dracu’, puţin îmi pasă! Veţi vedea că Mavriki Nikolaevici, înainte chiar să ajungeţi acasă, vă va cere în căsătorie. El încă nu ne vede.

  — E mai bine, e mai bine că nu ne vede! strigă brusc Liza ca o nebună. Să plecăm, să plecăm! În pădure, pe câmp!

  Şi o luă la fugă înapoi.

  — Lizaveta Nikolaevna, e o laşitate! Piotr Stepanovici alergă după dânsa. Şi de ce nu vreţi să vă vadă? Dimpotrivă, priviţi-l drept în ochi, cu toată mândria… Dacă vă gândiţi cumva la acel lucru… feciorelnic… este o prejudecată atât de absurdă, anacronică… Dar unde vă duceţi, încotro? Uitaţi-vă cum fuge! Să ne întoarcem mai bine la Stavroghin, luăm trăsura… Dar încotro? E câmp gol acolo… Poftim, a căzut! …

  El se opri. Liza zbura ca o pasăre, fără să ştie încotro, iar Piotr Stepanovici rămăsese aproape cu vreo cincizeci de paşi în urmă. Ea căzu împiedicându-se de un muşuroi. În aceeaşi clipă de undeva din urma lor, venind oarecum dintr-o parte, se auzi un strigăt groaznic, strigase Mavriki Nikolaevici, care văzând-o cum aleargă şi cade se repezi spre dânsa peste câmp. Piotr Stepanovici se retrase în aceeaşi clipă, adăpostindu-se în poarta conacului lui Stavroghin, ca să-şi ia mai repede trăsura.

  Între timp Mavriki Nikolaevici, speriat la culme, o ajunse şi stătea aplecat spre Liza, care reuşise să se ridice în picioare ţinându-şi mâna între mâinile lui. Condiţiile neverosimile ale acestei întâlniri îi zguduiseră raţiunea şi pe faţă îi curgeau lacrimi. O văzuse pe Liza, în faţa căreia era gata să se închine, alergând peste câmp la o oră ca aceasta şi pe un timp groaznic, numai în rochie, în această rochie de bal acum mototolită şi plină de noroiul căderii… Nu era în stare să scoată nici o vorbă, se dezbrăcase de manta şi cu mâinile tremurătoare încerca să-i învelească umerii. Şi deodată el scoase un ţipăt, simţind că ea îi atinsese cu buzele mâna.

  — Liza, strigă el, nu mă pricep la nimic, dar nu mă alunga de lângă tine!

  — O, da, să plecăm mai repede de aici, nu mă lăsa! şi prinzându-l de mână ea îl târî după dânsa. Mavriki Nikolaevici, coborî ea brusc şi cu teamă glasul, acolo am făcut-o pe curajoasa, dar aici, acum, mă tem de moarte. Voi muri, voi muri foarte curând, dar mi-e frică de moarte… şoptea ea, strângându-i cu putere mâna.

  — O, măcar dacă ar trece cineva! se uită el în jurul său cu disperare. Ei, un vehicul oarecare! Ai să-ţi uzi picioarele, dumneata… îţi vei pierde minţile!

  — Nu-i nimic, nu-i nimic, îl încuraja ea, aşa, lângă dumneata, mă tem mai puţin, ţine-mă de mână, du-mă… Încotro mergem, acasă? Nu, nu; vreau mai întâi să-i văd pe cei asasinaţi. Ei spun că a fost asasinată nevasta lui, iar el zice că el a asasinat-o; dar nu este adevărat, nu este adevărat, nu-i aşa? Vreau să-i văd cu ochii mei pe cei omorâţi… Din cauza mea… Din cauza lor el în noaptea aceasta a încetat să mă iubească… Dacă văd, aflu totul. Mai repede, mai repede, cunosc casa aceasta… Acolo e incendiu… Mavriki Nikolaevici, prietene drag, să nu mă ierţi pe mine, necinstita! De ce să mă ierţi? De ce plângi? Dă-mi o palmă şi omoară-mă aici, în câmp, ca pe un câine!

  — Nimeni n-are dreptul să te judece acum, zise ferm Mavriki Nikolaevici, Dumnezeu să te ierte, iar eu pot să te judec mai puţin decât oricine!

  Conversaţia lor însă ar părea prea ciudată dacă aş transcrie-o. Mergeau alături mână în mână, grăbindu-se ca doi semidemenţi. Se îndreptau direct spre incendiu. Mavriki Nikolaevici tot spera să întâlnească măcar o căruţă, dar nimeni nu le ieşea în cale. O ploaie măruntă şi deasă cernea peste toată împrejurimea, înghiţind orice reflex şi orice nuanţă şi transformând totul într-o pânză plumburie uniformă ca ceaţa. De mult se făcuse ziuă, şi totuşi părea că nu se luminează încă. Şi, deodată, din această negură fumurie şi rece se profilă o siluetă ciudată, absurdă, venind spre ei. Imaginându-mi acum acest tablou, cred că nu mi-aş fi crezut ochilor, chiar dacă aş fi fost în locul Lizavetei Nikolaevna; şi totuşi ea îl recunoscu imediat pe omul care se apropia de ei şi scoase un strigăt de bucurie. Era Stepan Trofimovici. Cum a plecat, cum s-a putut realiza ideea absurdă, care i se năzărise la un moment dat, de a fugi, va veni vorba mai pe urmă. Voi menţiona doar atât: că în dimineaţa aceea se pomenise cuprins de frigurile febrei, dar nici starea aceasta de boală nu-l oprise; păşea ferm pe pământul ud;