se vedea că îşi chibzuise cât mai bine acest pas, cu toată lipsa de experienţă a omului de birou. Era îmbrăcat „ca de drum”, adică în manta, încins cu o centură lată de piele lăcuită prinsă în cataramă, încălţat în cizme noi înalte şi cu pantalonii vârâţi în carâmbi. Probabil că de mult îşi făurise imaginea aceasta a drumeţului, iar centura şi cizmele cu carâmbi tari de cavalerist, în care nici nu ştia să umble, şi le procurase cu câteva zile în urmă. Pe cap avea o pălărie cu boruri late, un fular de lână moale şi-l înfăşurase în jurul gâtului, în mâna dreaptă ţinea un baston, în cea stângă un sac de voiaj mic, dar umplut până la refuz. Mai ţinea în mâna dreaptă şi o umbrelă desfăcută. Aceste trei obiecte – umbrela, bastonul şi sacul de voiaj – le purtase destul de anevoios prima verstă, dar la a doua deveniseră şi mai incomode.

  — Dumneata eşti, cu adevărat? strigă Liza, privindu-l cu mirare tristă, care cedase locul primului elan de bucurie spontană.

  — Lise! strigă şi Stepan Trofimovici, avântându-se spre dânsa ca într-o febră. Chčre, chčre, eţti dumneata cu adevărat… În ceaţa aceasta? Vezi: reflexul vâlvătăilor! Vous ętes malheureuse, n’est-ce pas? Văd, văd, nu-mi spune nimic, dar nici pe mine nu mă întreba. Nous sommes tous malheureux, mais il faut les pardonner tous. Pardonnons, Lise, şi vom fi liberi pentru totdeauna. Ca să ne dispensăm de această lume şi să devenim absolut liberi. Il faut pardonner, pardonner, pardonner!

  — Dar de ce te laşi în genunchi?

  — Pentru că, luându-mi rămas-bun de la lume, vreau în persoana şi chipul dumitale să-mi iau rămas-bun de la tot trecutul meu! El izbucni în lacrimi şi-şi lipi ambele ei mâini de ochii săi. Mă las în genunchi în faţa a tot ce a fost frumos în viaţa mea, îţi sărut mâinile şi îţi mulţumesc! Acum m-am împărţit în două: acolo – omul nesăbuit care visase să se înalţe la cer, vingt deux ans! Aici bătrânul preceptor distrus şi înfrigurat… chez ce marchand s’il existe pourtant ce marchand… Dar eşti udă toată, Lise! strigă el sărind în picioare, simţind că i s-au pătruns de umezeală şi genunchii săi pe pământul ud. Dar cum se poate aşa, în această rochie? … Şi pe jos, şi în acest câmp… Plângi? Vous ętes malheureuse? Ah da, am auzit ceva… Dar de unde vii acum? Cu un aer înfricoţat îţi grăbea el întrebările, privindu-l profund şi nedumerit pe Mavriki Nikolaevici. Mais savez-vous l’heure qu’il est?

  — Stepan Trofimovici, ai auzit ceva despre nişte oameni omorâţi acolo… Este adevărat? Adevărat?

  — Oamenii aceştia! Am văzut vâlvătăile faptelor lor furibunde toată noaptea. Nici nu s-ar fi putut termina… (Ochii săi scânteiară iarăşi.) Fug de o lume în delir, fug de coşmar, alerg în căutarea Rusiei, existe-t-elle la Russie? Bah, c’est vous, cher capitaine? Niciodată nu m-am îndoit că te voi întâlni undeva la postul de onoare, îndeplinindu-ţi o datorie de onoare… Dar luaţi umbrela mea şi de ce aţi pornit neapărat pe jos? Vă implor, luaţi măcar umbrela mea, eu tot voi angaja o trăsură. Am plecat pe jos numai pentru că Stasie (adică Nastasia) ar fi zbierat în gura mare în auzul întregii străzi, dacă ar fi aflat că plec; de aceea am şters-o pe cât s-a putut incognito. Nu ştiu, am citit în Golos despre nenumărate tâlhării la drumul mare, dar nu cred că tocmai acum, când am pornit eu la drum, să apară imediat şi tâlharul? Chčre Lise, ai spus parcă de cineva că ar fi omorât pe altcineva? O, mon Dieu, ţi-e rău?

  — Să mergem, să mergem! strigă Liza ca într-un acces de isterie şi trăgându-l iar după dânsa pe Mavriki Nikolaevici. Aşteaptă un pic, Stepan Trofimovici, se întoarse brusc spre acesta, dă-mi voie, sărmanul meu, să te binecuvântez cu semnul crucii. Poate că ar trebui să fii legat, dar mai bine te binecuvântez. Roagă-te şi dumneata pentru „sărmana” Liza. Cât de puţin, nu te obosi prea tare, Mavriki Nikolaevici, restituie-i acestui copil umbrela lui, dă-i-o neapărat. Aşa… Să mergem dar! Să mergem!

  Sosirea lor la casa fatală coincise exact cu momentul când mulţimea densă adunată în faţa casei auzise destule despre Stavroghin şi cât de interesat era el să-şi omoare nevasta. Şi totuşi, repet, imensa majoritate a celor de faţă continua să asculte nemişcată şi în tăcere. Zbierau şi se revoltau numai nişte bezmetici ameţiţi de băutură şi unii dintre „apucaţi”, de felul acelui târgoveţ care dădea neîncetat din mâini. Toţi îl ştiau drept un om foarte tăcut şi potolit, dar din când în când părea că-l apucă brusc o forţă nevăzută şi-l poartă fără vrerea lui, în cazurile când un lucru îl impresiona în mod deosebit. Eu n-am văzut cum au ajuns acolo Liza şi Mavriki Nikolaevici: când o zării, înmărmurii de uimire, era departe de mine în mijlocul mulţimii, iar pe Mavriki Nikolaevici la început nici nu-l observai. Se pare că la un moment dat el rămăsese în urma ei la vreo doi paşi din cauza înghesuielii sau din cauză că fusese împins într-o parte. Liza, răzbind prin mulţime şi fără să vadă nimic în jurul ei, ca într-un delir, ca o bolnavă fugită din spital, bineînţeles, atrase foarte repede atenţia tuturor: se auziră murmure şi exclamaţii tari şi deodată mulţimea izbucni în urlete. Cineva strigă: „E iubita lui Stavroghin!”. Iar altcineva din altă parte adăugă: „N-a fost de ajuns că i-a omorât, a venit să-i şi vadă!”. Deodată zării pe deasupra capului ei, ridicându-se din spate şi abătându-se, un pumn; Liza căzu. Se auzi un strigăt nebun al lui Mavriki Nikolaevici, care se smulsese şi sărise în ajutorul ei şi-l izbise din toată puterea pe omul care-l împiedica să răzbată stând în faţa Lizei. În aceeaşi clipă însă fusese prins cu amândouă mâinile de acel târgoveţ. Câteva clipe nu se putu desluşi nimic în încăierarea produsă. Se pare că Liza se ridică, dar căzu iar, doborâtă de o altă lovitură. Brusc,