mulţimea se dădu în lături şi se formă un cerc gol în jurul Lizei întinse la pământ, iar Mavriki Nikolaevici, însângerat şi înnebunit, stătea lângă ea, strigând, plângând şi frângându-şi mâinile. Nu-mi aduc aminte exact ce a fost mai departe; ştiu numai că Liza a fost ridicată şi purtată pe mâini. Alergai după dânsa; era încă vie şi poate conştientă încă. Cei din mulţime puseră mâna pe târgoveţ şi pe încă trei inşi. Aceştia trei şi până astăzi neagă c-ar fi luat parte la crimă, susţinând cu tărie că au fost prinşi din greşeală; poate că au dreptate. Târgoveţul identificat deplin, dar un om cu totul aiurit, nici până astăzi nu poate să explice ca lumea ce s-a petrecut. Şi eu, martor ocular, deşi mă aflam mult mai departe, a trebuit să-mi fac depoziţia. Am declarat că totul s-a produs absolut din întâmplare, din cauza unor oameni, poate că şi porniţi, dar prea puţin conştienţi de ceea ce fac, beţi şi care îşi pierduseră firul conştiinţei faptelor. De aceeaşi părere sunt şi astăzi.

  Capitolul al patrulea.

  Hotărârea supremă.

  I

  În dimineaţa aceea multă lume îl întâlni pe Piotr Stepanovici; toţi cei care-l văzuseră îşi aduceau aminte că el se afla într-o stare de extremă surescitare. Pe la ora două după prânz trecuse pe la Gaganov, sosit cu o zi înainte din conacul său; casa era plină de vizitatori, care comentau cu multă animaţie şi cu belşug de amănunte evenimentele recent petrecute. Piotr Stepanovici vorbea mai mult decât toţi ceilalţi, reuşind treptat să monopolizeze atenţia tuturor. Toată lumea îl socotea la noi drept „un student, palavragiu fără seamăn şi cam într-o ureche”, dar acum el vorbea despre Iulia Mihailovna şi în atmosfera de fierbere şi zarvă generală tema era palpitantă. În calitate de confident intim al ei până în ultimul timp, el relată despre o mulţime de amănunte absolut noi şi surprinzătoare; în treacăt (şi, desigur, prea nesocotit), lăsă să-i scape şi câteva păreri de-ale ei despre unele persoane bine-cunoscute în oraşul nostru, reuşind astfel să zgândăre pe loc amorul propriu al celor prezenţi dintre ei. Totul apărea în relatarea lui confuz şi neclar, ca la omul plin de naivităţi, dar care se vede totuşi pus în situaţia ingrată, chinuitoare, de a lămuri o dată pentru totdeauna o sumedenie de nedumeriri şi care, în naivitatea lui neîndemânatică, nici nu ştie de unde să înceapă şi cu ce să termine. Destul de imprudent lăsă el să-i scape şi informaţia că Iulia Mihailovna cunoştea toată taina lui Stavroghin şi tocmai ea a fost aceea care a patronat întreaga intrigă. Tot ea a fost aceea care l-a indus în eroare şi pe el, Piotr Stepanovici, pentru că şi el era îndrăgostit de nefericita aceasta de Liza, şi când colo astfel „l-au ameţit” încât el a trebuit aproape s-o ducă în cupeu la Stavroghin. „Desigur vă vine uşor, domnilor, să râdeţi, dar dacă ştiam, dacă ştiam eu cum se vor sfârşi toate acestea!”, încheie el. La tot felul de întrebări alarmante despre Stavroghin, el declară categoric că această catastrofă cu Lebeadkin, după părerea lui, este un caz cu totul întâmplător şi că e de vină exclusiv Lebeadkin singur, care s-a apucat să-şi arate peste tot banii. Mai ales aspectul acesta ştiu să-l explice foarte bine. Unul dintre ascultători îi obiectă că degeaba „se preface”, deoarece a mâncat şi a băut şi aproape că a dormit în casa Iuliei Mihailovna, iar acum, el cel dintâi se apucă s-o ponegrească, ceea ce nu e deloc frumos, cum îşi închipuie el. Dar Piotr Stepanovici ştiu imediat să se apere:

  — Am mâncat şi am băut nu pentru că n-aveam bani; ce vină am eu dacă eram mereu invitat? Îngăduiţi-mi să pot judeca şi singur în ce măsură ar trebui să fiu eu recunoscător pentru aceasta.

  În general, impresia rămase favorabilă lui: „Chiar dacă e un băiat cam trăsnit şi, bineînţeles, superficial, dar ce vină are el de toate prostiile făcute de Iulia Mihailovna? Dimpotrivă, reiese că el a încercat chiar s-o mai domolească…”.

  Pe la orele două se răspândi brusc ştirea că Stavroghin, despre care se discuta atâta, ar fi plecat cu trenul de amiază la Petersburg. Vestea stârni interes; mulţi se încruntară. Piotr Stepanovici păru atât de impresionat, încât se spune că ar fi făcut feţe-feţe şi ar fi strigat: „Dar cine l-a lăsat să plece?”. Şi alergă imediat nu se ştie unde. Totuşi, după aceea mai fusese văzut şi în alte două sau trei case.

  Pe înserat, el găsi posibilitatea să pătrundă la Iulia Mihailovna, deşi cu foarte mare greutate, pentru că aceasta nu voia categoric să-l primească. Abia după trei săptămâni am aflat despre această împrejurare, de la dânsa personal, înainte de plecarea ei la Petersburg. Nu-mi dădu amănunte, dar mărturisi cutremurându-se că el „a uimit-o peste măsură”. Cred că a speriat-o pur şi simplu prin ameninţarea de complicitate, în cazul când i-ar fi trecut prin cap „să vorbească”! Necesitatea de a o speria însă era în strânsă legătură cu proiectele lui de atunci, desigur necunoscute ei, şi abia după aceea, cam peste vreo cinci zile, ea îşi dădu seama de ce fusese el atât de îngrijorat îndoindu-se de tăcerea ei şi temându-se de alte explozii de indignare din partea Iuliei Mihailovna.

  Către orele opt seara, când se întunecase de tot, în capătul oraşului, pe străduţa Fomin, într-o căsuţă scundă şi aplecată într-o parte de vechime, în locuinţa sublocotenentului Erkel, se adunară toţi ai noştri, nelipsind niciunul dintre cei cinci. Adunarea generală fusese fixată chiar aici de Piotr Stepanovici; el însă întârzie inadmisibil de mult şi membrii îl aşteptau de mai bine de o oră. Acest sublocotenent Erkel era acelaşi ofiţeraş venit din altă parte, care la serata lui Virghinski stătuse tot timpul cu creionul în mână şi cu carnetul de note în faţă. Sosise în urbea noastră de foarte puţin timp, îşi închiriase o locuinţă pe această străduţă izolată la două surori, bătrâne târgoveţe, şi curând urma să părăsească oraşul; aici la el era locul