cel mai discret, mai indicat pentru întrunire. Băiatul acesta ciudat se remarca printr-o extraordinară capacitate de a tăcea; era capabil să stea zece seri la rând într-o companie zgomotoasă, asistând la cele mai banale conversaţii fără să scoată un singur cuvânt, şi totuşi, urmărindu-i cu cea mai mare atenţie cu ochii lui copilăreşti pe cei ce discutau şi ascultând. Era foarte drăguţ la chip şi avea o faţă ce producea o impresie de inteligenţă. Nu aparţinea grupului de cinci; „ai noştri” erau convinşi că fusese învestit de undeva cu nişte însărcinări speciale, de ordin pur executiv. Acum se ştia prea bine că nu avusese nici un fel de însărcinări şi că probabil nici el nu-şi dădea prea bine seama de situaţia lui. Fusese impresionat de personalitatea lui Piotr Stepanovici întâlnindu-l recent, cu totul întâmplător. Dacă întâmplarea ar fi făcut să întâlnească un monstru oarecare pervertit înainte de vreme şi acesta, sub un pretext oarecare, de natură social-romantică, l-ar fi atras în organizarea unei bande de tâlhari, iar pentru încercare i-ar fi poruncit să-l omoare şi să-l jefuiască pe cel dintâi ţăran întâlnit, el desigur s-ar fi conformat întocmai şi ar fi săvârşit această faptă fără nici o ezitare. Avea o mamă bolnavă pe undeva, căreia îi trimitea jumătate din leafa lui mizeră, şi probabil această mamă săruta cu multă dragoste căpşorul lui blond, şi cât mai tremura şi se mai ruga pentru el! Am insistat mai mult asupra descrierii lui numai pentru că îmi pare deosebit de rău de acest biet tânăr.

  „Ai noştri” erau foarte agitaţi. Evenimentele din noaptea trecută îi uluiseră şi se pare că îi umpluseră de frică. Un simplu, deşi sistematic organizat, scandal la care participaseră cu atâta râvnă până atunci luase o întorsătură cu totul neaşteptată pentru ei. Incendiul din noaptea aceasta, asasinarea Lebeadkinilor, sălbatica linşare a Lizei, doborâtă de pumnii mulţimii furioase – toate astea erau pentru ei nişte surprize care nici pe departe nu bănuiseră că vor intra în programul lor. Cu multă pornire acuzau acum mâna care îi dirija de nesinceritate şi despotism. Într-un cuvânt, în aşteptarea lui Piotr Stepanovici se montară unii pe alţii atât de mult, încât erau decişi să-i ceară explicaţii categorice şi definitive, iar dacă el şi de astă dată, cum o mai făcuse, se va eschiva de la această explicaţie, să rupă total cu el destrămând grupul de cinci, dar cu intenţia de a înfiinţa în locul acestuia o nouă societate secretă pentru „propagarea ideilor”, însă după concepţia lor proprie şi pe baza principiului democratic de egalitate în drepturi. Liputin, Şigaliov şi cunoscătorul spiritului poporului apărau cu deosebită râvnă această idee; Leamşin tăcea, deşi cu un aer de acord deplin. Virghinski ezita dorind să-l asculte mai întâi pe Piotr Stepanovici. Hotărâră să rămână la soluţia audierii lui Piotr Stepanovici; dar acesta întârzia să apară; o asemenea neglijenţă învenină şi mai mult atmosfera. Erkel rămase tot timpul mut şi dădu doar poruncă să se pregătească ceai, pe care îl aduse personal din încăperea gazdelor, în pahare rânduite pe o tavă, fără a mai aduce samovarul şi nelăsând să intre servitoarea.

  Piotr Stepanovici apăru abia pe la ora opt şi jumătate. Cu paşi repezi, el se apropie de masa rotundă din faţa canapelei, pe care se aşezase întregul grup, rămânând în picioare cu pălăria în mâini şi refuzând ceaiul. Avea un aer veninos, sever şi trufaş. Observase probabil imediat, după feţele celor prezenţi, că „se revoltau”.

  — Înainte de a deschide eu gura, spuneţi voi ce aveţi de spus, pentru că vă văd cam încordaţi, observă el cu un surâs răutăcios, plimbându-şi privirea pe chipurile celorlalţi.

  Liputin începu „în numele tuturor” şi, cu glasul tremurând de jignire, declară „că dacă se va continua astfel, s-ar putea să se pomenească cu frunţile sparte”. O, nu le e teamă că-şi vor sparge frunţile şi chiar sunt gata şi la aşa ceva, dar numai pentru cauza comună (animaţie generală şi semne de aprobare). De aceea ei doresc să li se vorbească deschis şi sincer ca să ştie de aci încolo totul, „altminteri unde ajungem?”. (Iar animaţie, şi câteva sunete din gâtlej.) Este înjositor şi periculos pentru noi un asemenea mod de a proceda… Nu pentru că ni-e frică, dar dacă acţionează unul singur, iar ceilalţi nu sunt decât nişte pioni, s-ar putea ca acest unul singur să-şi facă de cap şi toţi ceilalţi să cadă vinovaţi. (Exclamaţii: da, da! Aprobare generală.)

  — La dracu’, nu înţeleg ce vreţi voi!

  — Ce legătură au cu cauza comună, se aprinse Liputin, aceste aventuri ale domnului Stavroghin? N-are decât să facă parte din cine ştie ce societate secretă de la centru, dacă acest centru fantezist într-adevăr există, şi despre care noi nici nu vrem să ştim. Dar s-a comis o crimă, a fost pusă în picioare poliţia; vor dibui capătul firului şi vor ajunge până la ghemuleţ.

  — Intri în bucluc cu Stavroghin al dumitale şi atunci intrăm şi noi odată cu dumneata, adăugă specialistul în problemele poporului.

  — Şi nici un folos pentru cauza comună, încheie abătut Virghinski.

  — Ce prostii! Crima nu-i decât un fapt incidental şi a fost săvârşită de Fedka cu scop de jaf.

  — Hm. Coincidenţa totuşi mi se pare ciudată, se strâmbă Liputin.

  — Şi dacă vrei, s-a produs din cauza dumitale.

  — Adică cum din cauza mea?

  — În primul rând, dumneata, Liputin, personal ai participat la această intrigă şi, în al doilea rând, şi acesta este esenţial, ai primit dispoziţia să-l expediezi pe Lebeadkin şi să-i înmânezi banii care i s-au dat, iar dumneata ce ai făcut? Dacă îl expediai, nu se întâmpla nimic din toate astea.

  — Dar n-ai fost chiar dumneata cu ideea că n-ar fi rău să fie scos pe scenă să-şi citească versurile?

  — Ideea nu este o dispoziţie. Dispoziţia a fost să-l expediezi.

  — Dispoziţie. Un cuvânt destul de ciudat… Dimpotrivă, dumneata chiar ai dispus să se suspende expedierea.

  — Ai înţeles greşit şi ai