Supremi şi Procurorii Supremi au multă experienţaţi şi aceste lovituri nu pot să-i uimească. Ei îşi ţin Plenarele, îşi vor expedia Instrucţiunile, şi fiece schimbare nesăbuită de direcţie va fi explicată ca de mult dorită ^şi pregătită de întreaga noastră dezvoltare istorică, ca prevestită de Unica învăţătură Adevărată.

  Corabia Legii noastre este pregătită pentru orice schimbare de direcţie. Şi dacă mâine se va da ordin să fie din nou întemniţaţi milioane de oameni pentru felul de a gâudi, şi să fie deportate popoare întregi (aceleaşi din nou ori altele), sau oraşe răzvrătite, şi iarăşi să fie atâmate cele patru numere, corpul ei puternic nu se va clinti aproape deloc, etrava ei nu se va înconvoia.

  Şi versul lui Derjavin va rămâne invariabil, dar el nu va fi decât pe înţelesul inimii aceluia care l-a trăit pe pielea lui: Un tribunal nedrept mai rău e decât lotrul.

  Da, asta a rămas. A rămas cum a fost pe vremea lui Staliii, cum a fost în toţi anii descrişi în această carte. S-au editat şi s-au tipărit multe Baze, Decrete, Legi, contradictorii şi congruente, dar ţara nu trăieşte după ele, nu după ele se fac arestările, nu după ele se judecă, nu după ele se fac expertizele. Doar în acele puţine cazuri (15%?), când obiectul anchetei şi al dezbaterilor judiciare nu atinge nici interesele statului, nici ale ideologiei dominante, nici interesele personale sau viaţa tihnită a vreunui demnitar, în aceste cazuri, corpul judiciar poate să beneficieze de acest privilegiu: să nu telefoneze nicăieri, să nu primească indicaţii de la nimeni, ci să judece în fond, cu bună credinţă, în toate celelalte cazuri, în marea lor majoritate, penale ori civile. – Aici nu-i nici o diferenţă – nu pot să nu fie atinse interese importante ale vreunui preşedinte de colhoz, ale vreunui soviet sătesc, ale vreunui şef de atelier, director de uzină, administrator al JEK-ului, miliţian sectorist, comandant de miliţie, medic şef, economist şef, ale vreunor şefi de direcţii şi departamente, de secţii speciale şi servicii de cadre, secretari ai comitetelor raionale şi regionale de partid şi aşa mai în sus, şi aşa mai în sus! Şi în toate aceste cazuri, dintr-un cabinet liniştit se telefonează în altul, telefonează voci domoale, potolite, şi povăţuiesc prieteneşte, corectează, îndrumă şi arată cum trebuie rezolvat procesul unui om neînsemnat, asupra căruia s-au concentrat intenţiile neînţelese şi necunoscute ale unor personaje sus-puse. Şi acest biet Cititor credul al ziarelor intră în sala de judecată cu convingerea dreptăţii care-i palpită în piept, pregătit cu argumente rezonabile, şi, emoţionat, le prezintă în faţa măştilor adormite ale judecătorilor, fără să bănuiască măcar că sentinţa lui este scrisă, că este fără drept de apel şi nu există cale de a corecta această sinistră hotărâre interesată, care îţi pârjoleşte pieptul cu nedreptatea ei strigătoare la cer.

  În faţa lui există însă un zid, ale cărui cărămizi sunt îmbinate cu mortar plămădit din minciună.

  Acest capitol noi l-am intitulat Legea în zilele noastre. Mult mai exact însă ar fi fost dacă îl intitulam Lege uu există.

  Aceeaşi făţărnicie perfidă, aceeaşi negură a nedreptăţii pluteşte în aerul nostru, peste oraşele noastre, mai groasă decât fumul ce se înalţă din coşurile furnalelor.

  Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.

  Sfârşitul Părţii a Şaptea POSTFAŢĂ ACEASTĂ CARTE n-ar fi trebuit s-o scriu singur, ar fi fost bine s-o distribui pe capitole unor oameni competenţi şi apoi s-o corectăm într-un consiliu de redacţie, ajutându-ne unul pe celălalt.

  Insă n-a venit încă timpul pentru o muncă de felul acesta. Cei cărora le-am propus să scrie ei anumite capitole n-au vrut să scrie, în schimb mi-au oferit povestirile lor, orale sau scrise, să le folosesc după dorinţă. I-am propus lui Varlam Şalamov să scriem împreună toată cartea, dar nici el nu s-a arătat dispus să accepte.

  Ar fi fost nevoie de uu întreg serviciu. Anunţuri la ziare şi la radio („Răspundeţi!”), o corespondenţă liberă, deschisă, aşa cum s-a făcut în cazul cetăţii Brest.

  Dar nu putea fi vorba de o iniţiativă de asemenea amploare, deoarece chiar proiectul meu, şi scrisorile, şi materialele trebuia să le tăinuiesc, să le fărâmiţez şi să fac totul în cea mai mare taină. Şi trebuia să maschez şi timpul când lucram la această carte, prefăcâhdu-mă că lucrez la altceva.

  Am început de multe ori această carte, dar tot de atâtea ori am abandonat-o. Nu puteam să mă hotărăsc dacă are sau nu rost să mă apuc singur de cartea asta. Şi mă vor ţine oare curelele?

  Când însă, pe lângă materialul ce-l strânsesem, s-au adăugat şi nenumăratele scrisori primite de la deţinuţi diii toată ţara, am înţeles că o dată ce toate acestea mi-au fost date mie – de acum este datoria mea.

  Trebuie să precizăm că această carte, toate părţile ei, n-au stat nici măcar o dată alături, pe aceeaşi masă! În toiul lucrului la Arhipelag, în septembrie 1965, arhiva mi-a fost devastată şi mi s-a confiscat un roman. De atunci Părţile scrise ale Arhipelagului şi materialele pentru alte Părţi au fost răzleţite prin diferite locuri şi de atunci uu s-au mai adunat laolaltă: mi-a fost teamă să risc şi din pricina numelor proprii. Mi-am notat ca să ştiu unde să verific un anumit lucru, din care loc să elimin altceva, şi mă plimbam cu aceste fiţuici dintr-un loc într-altul. Ce să-i faci, acest caracter convulsiv şi impresia de lucru neisprăvit sunt proprietăţile literaturii noastre prigonite. Luaţi dar cartea aşa cum este. L N-am întrerupt lucrul la carte, fiindcă am socotit-o terminată, ci pentru că nu mi-au mai rămas prea multe zile de trăit.

  Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă şi scrieţi lângă Această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi