Singur mă mircă am izbutit să o termin şi în această formă şi să rămân întreg şi nevătămat. De multe ori mi-am zis: n-or să mă lase.

  Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867).

  Cel de al doilea jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat…

  Riazan – Ascunzişul.

  După încă un an M-AM GRĂBIT atunci, crezând că, oricum, dacă nu voi pieri în explozia scrisorii adresate congresului scriitorilor1, îmi voi pierde libertatea de a scrie, precum şi accesul la manuscrisele mele. Dar lucrurile cu scrisoarea au luat o astfel de întorsătură, încât nu doar că n-am fost arestat, ci parcă m-am consolidat în granit. Şi atunci am înţeles că sunt obligat şi pot să îndrept şi să desăvârşesc această carte.

  Acum au citit-o câţiva prieteni. Ei m-au ajutat să-i descopăr cusururile importante. N-am îndrăznit să repet experimentul cu un cerc mai larg de prieteni, şi chiar dacă voi izbuti cândva, pentru mine va fi prea târziu.

  În acest an, am adăugat şi am făcut tot ce am putut Nu cred că i s-ar putea reproşa cărţii caracterul incomplet: aici nu mai sfârşesc niciodată cu adăugirile şi oricine a avut cât de cât de-a face cu această lume ori a meditat la ea^va putea întotdeauna adăuga câte ceva care s-ar putea să fie de mare preţ. Insă există nişte legi ale dimensiunilor. Iar aici am ajuns cu dimensiunea la limită, şi n-ar trebui adăugate decât câteva asemenea grăuncioare preţioase şi întregul edificiu s-ar prăvăli.

  Şi dacă nu m-am exprimat prea fericit ori m-am repetat pe ici-pe colo, ori pe alocuri stilul este prea stufos – vă rog să mă iertaţi. Căci, oricum, nici anul acesta n-a fost prea liniştit, iar în ultimele luni am simţit din nou că pământul îmi arde sub picioare şi masa de scris îmi frige mâinile. Şi nici măcar pentru această ultimă redactare nu am văzut, o dată măcar, toată cartea la un loc, nu am ţinut-o pe aceeaşi masă.

  Încă nu a venit vremea să încredinţăm hârtiei lista întreagă a celor fără de care această carte nu s-ar fi scris, nu s-ar fi refăcut, nu s-ar fi păstrat Dar ei ştiu asta. Să îmi îngăduie dar o plecăciune de recunoştinţă.

  Mai 1968, „

  Rojdestvo-pe-Istia „

  ŞI după încă ZECE ANI ASTĂZI, în surghiunul străinătăţii, am avut totuşi răgazul să pun la punct în linişte această carte, chiar dacă între timp a citit-o o lume întreagă, încă alţi douăzeci de martori dintre foştii zeki m-au corectat şi au făcut adăugiri.

  Aici, în Occident, am avut posibilităţi, incomparabile cu cele dinainte, de a folosi literatura scrisă şi noi ilustraţii. Cartea însă refuză să mai primească şi aceste adăugiri. Creată în tenebrele URSS prin imboldurile şi focul memoriei zekilor, ea trebuie să rămână cu substratul din care a crescut.

  Vermont.

   [Scurt ISTORIC]

  O LUCRARE-SINTEZĂ despre Arhipelagul GULAG (sub acest), autorul şi-a pus în gând şi a început s-o scrie în primăvara anului 1958. Volumul ei se înfăţişa mai mic decât cel prezent, dar fusese deja adoptat principiul succesivităţii capitolelor privind sistemul penitenciar, anchetarea, tribunalele, călătoria la locul de detenţie, lagărele ITL, lagărele de ocnaşi, exilul şi prefacerile sufleteşti în anii de recluziune. Câteva capitole au fost scrise chiar atunci, totuşi lucrul la carte a fost întrerupt, deoarece materialul -evenimente, întârnplări, persoane – provenit numai din experienţa personală a autorului şi a prietenilor lui, era în mod evident neîndestulător.

  Pe la sfârşitul anului 1962, după tipărirea lui Ivan Denisovici, autorul a fost potopit de scrisorile foştilor deţinuţi. – Cu propuneri de a se întâlni şi a le asculta povestirile – şi ale deţinuţilor actuali, în decursul anilor 1963 şi 1964, din aceste scrisori şi prin intermediul multor întâlniri a fost adunat un material bogat de la 227 de martori. Autorul a distribuit mărturiile lor conform planului său iniţial, acum mult amplificat în toamna anului 1964, planul cărţii a căpătat formă definitivă: şapte părţi, şi toate informaţiile suplimentare care continuau să sosească erau dispuse potrivit acestei structuri, în iarna 1964/1965, la Solotcea (lângă Riazan), au fost scrise părţile a Cincea şi întâi. Lucrai a continuat la Riazan şi Rojdestvo-pe-Istia în vara lui 1965 şi a fost întrerupt în septembrie, când GB-ul a capturat o parte din arhiva autorului. Toată documentaţia Arhipelagului a fost dusă numaidecât de către prietenii zeki într-un loc sigur („Ascunzişul”, care nici astăzi încă nu poate fi dezvăluit), unde apoi, în răstimpul a două ierni, autorul a venit în secret, iar acolo, izolat cu torul de cei dragi şi de cunoscuţi, fără nici o legătură prin corespondenţă, doar cu sprijinul zekilor care locuiau prin apropiere, a lucrat la definitivarea cărţii, (în afară de aceste luni, la locuinţa legală, nu putea decât să citească noile cărţi primite: despre procesele judiciare, despre „reeducarea” prin lagăr, ori să se ocupe de cu totul altceva.)

  Astfel, prin martie 1967, şase dintre cele şapte părţi ale Arhipelagului au fost isprăvite în cea de a doua redactare, redactilografiate^ chiar de autor, şi toate exemplarele au fost dispersate din motive de securitate, în iama 1967-1968, la Solotcea, a continuat finisarea căiţii mai cu seamă pe baza unor izvoare livreşti, în mai 1968, la Rojdestvo-pe-Istia, cu sprijinul prietenilor, a fost dactilografiată varianta definitivă a celor trei volume şi, în acelaşi răstimp, filmul fotografic a fost expediat peste hotare. De atunci şi pâuă la publicarea în anii 1973-1974 au fost operate modificări nesemnificative.

  În august 1973, în circumstanţe tragice1, GB-ul a confiscat una dintre variantele secundare, nefinisate, ale Arhipelagului, ceea ce a determinat publicarea neîntârziată a cărţii (YMCA-Press, Paris, dec. 1973), după care, la scurtă vreme, autorul a