cu aceşti indivizi, de altfel procedaţi cum doriţi. Dacă nu sunteţi decişi, asociaţia se dizolvă, dar exclusiv din cauza nesupunerii şi a trădării voastre. Aşadar, chiar din momentul de faţă ne despărţim şi fiecare pleacă unde-l duce capul. Dar să ştiţi că în cazul acesta voi, afară de neplăcerile denunţului din partea lui Şatov şi urmările acestui denunţ, vă expuneţi la încă o mică neplăcere, despre care aţi fost preveniţi categoric de la constituirea asociaţiei. În ce mă priveşte, domnilor, nu prea mă tem de voi… Să nu vă închipuiţi cumva că depind de voi într-o măsură oarecare… De altfel, îmi este absolut egal.

  — Ce mai vorbă, suntem hotărâţi, declară Leamşin.

  — N-avem altă ieşire, murmură Tolkacenko, şi dacă Liputin ne confirmă consimţământul lui Kirillov, atunci…

  — Eu sunt contra, prin toate fibrele fiinţei mele protestez împotriva unei asemenea soluţii sângeroase, se ridică de pe locul lui Virghinski.

  — Dar? întrebă Piotr Stepanovici.

  — Ce dar?

  — Dumneata ai spus dar… şi eu aştept.

  — Mi se pare că n-am spus nici un dar… am vrut numai să spun că, dacă sunt hotărâţi, atunci…

  — Atunci?

  Virghinski tăcu.

  — Eu cred că se poate nesocoti propria siguranţă a vieţii, deschise pe neaşteptate gura Erkel, dar dacă asta dăunează cauzei comune, atunci eu cred că nu este îngăduit a se nesocoti propria siguranţă a vieţii…

  Se încurcă şi roşi. Oricât de preocupat era fiecare cu ale lui, îl priviră cu toţii surprinşi, atât de necrezut li se păru faptul că şi el a deschis gura să vorbească.

  — Sunt pentru cauza comună, rosti deodată Virghinski.

  Toată lumea se ridică în picioare. Hotărâră să se întâlnească a doua zi la amiază încă o dată pentru a se informa reciproc, fără a se întruni însă cu toţii laolaltă, şi pentru a conveni definitiv asupra celor ce are de făcut fiecare. Se preciză locul unde era îngropată tipografia, se distribuiră rolurile şi sarcinile. Liputin şi Piotr Stepanovici plecară imediat la Kirillov.

  II.

  Toţi „ai noştri” acceptară fără pic de îndoială afirmaţia că Şatov îi va denunţa; dar tot atât de neîndoielnic era pentru ei şi faptul că Piotr Stepanovici îi manevrează ca pe nişte pioni. Mai ştiau apoi cu toţii că a doua zi negreşit se vor prezenta, absolut până la unul, la locul fixat şi că soarta lui Şatov fusese hotărâtă. Se simţiră dintr-odată prinşi ca nişte muşte în ţesătura unui monstruos păianjen; clocoteau de mânie, dar şi tremurau de frică.

  Piotr Stepanovici avea incontestabil o mare vină faţă de ei; totul putea să decurgă mai în deplin acord şi mai uşor, dacă el ar fi avut grijă măcar un pic să îndulcească culorile sumbre ale realităţii. În loc să prezinte faptul într-o lumină discret înălţătoare, ca o datorie civică de tip roman, să zicem, sau ceva în felul acesta, el acţionase brutal, punând accentul exclusiv pe grozava primejdie ce-i paşte şi pe frica pentru propria lor piele, ceea ce li se păru o totală lipsă de bun-simţ. Bineînţeles, principiul luptei pentru existenţă în toate este singurul valabil, orice s-ar spune, o ştie toată lumea, şi totuşi…

  Dar Piotr Stepanovici nu avea timp să-i răscolească pe romani; el însuşi se simţea îmbrâncit de pe şine. Fuga lui Stavroghin îl ului şi îl copleşi. Minţise spunând că Stavroghin stătuse de vorbă cu viceguvernatorul; tocmai aici era buba, că acela plecase fără să dea ochii cu cineva, măcar cu maică-sa, şi într-adevăr părea ciudat că nu fusese deloc deranjat. (Ulterior autorităţile trebuiră să dea socoteală în mod special pentru acest lucru.) Piotr Stepanovici alergase toată ziua căutând să afle măcar ceva despre el, dar deocamdată nu reuşise să afle nimic şi niciodată nu se simţise atât de îngrijorat. Şi cum putea el oare aşa deodată să renunţe la Stavroghin? Iată de ce nu fu în stare să se arate ceva mai delicat faţă de „ai noştri”. Afară de aceasta, ei îl legau de mâini şi de picioare: hotărâse imediat să pornească în urmărirea lui Stavroghin şi iată că îl reţinea Şatov, trebuia neapărat şi definitiv să cimenteze legătura dintre cei cinci din grup, pentru orice eventualitate. „Doar nu pot s-o las aşa baltă, fără să-i am în rezervă la nevoie.” Îmi închipui că aşa judeca el.

  În privinţa lui Şatov, Piotr Stepanovici era absolut convins că acesta va denunţa. Minţise spunând grupului despre existenţa unui denunţ scris: nu văzuse şi nu auzise nimic concret; dar era convins că un asemenea denunţ există, aşa cum era sigur că doi ori doi fac patru. I se părea că Şatov nu va fi în stare să suporte acest moment – moartea Lizei, moartea Mariei Timofeevna – şi tocmai acum negreşit se va hotărî s-o facă. Cine ştie, poate că avea şi anumite date concrete să creadă astfel. Se cunoştea de asemenea că-i purta lui Şatov o ură personală; cândva avusese cu el o ceartă, iar Piotr Stepanovici nu era omul care să ierte vreodată jignirile primite. Sunt convins chiar că tocmai acesta era motivul principal.

  Trotuarele noastre sunt înguste, de cărămidă roşie, ba pe alocuri şi podite. Piotr Stepanovici mergea chiar prin mijlocul trotuarului, ocupându-l în întregime, şi nu-i dădea nici o atenţie lui Liputin, care nu mai avea loc alături, încât trebuia fie să-l urmeze la un pas după, fie, ca să poată vorbi, să coboare pe caldarâmul noroios al străzii. Deodată, Piotr Stepanovici îşi aduse aminte cum abia cu câteva zile în urmă alergase şi el la fel prin noroi ca să se ţină după Stavroghin, care ca dânsul acum mergea prin mijlocul trotuarului, nelăsându-i loc. Îşi aduse aminte de scena aceea şi simţi că se sufocă de furie.

  Dar şi Liputin simţea că se sufocă de revoltă. Piotr Stepanovici n-are decât să se poarte cu „ai noştri” cum îi place, dar cu el? Că doar el ştie mai multe decât toţi „ai noştri”, se află cel mai aproape de cauză, este cel mai intim