legat de ea şi până acum, fie chiar şi indirect, a luat parte necontenit la acţiunile în folosul cauzei comune. O, el ştia prea bine că Piotr Stepanovici chiar şi acum putea să-l piardă fără milă într-un caz extrem. Dar începuse să-l urască pe Piotr Stepanovici încă demult şi nu din cauza primejdiei la care îl expunea, ci pentru atitudinea lui plină de trufie. Acum, când urma să se decidă la un asemenea pas, el era mai furios decât toţi „ai noştri”, luaţi împreună. Vai, el ştia că mâine cel dintâi, „ca un sclav”, va fi prezent negreşit la locul fixat, ba îi va aduce şi pe toţi ceilalţi, şi dacă ar fi fost cumva în stare să-l omoare acum, până mâine, pe Piotr Stepanovici, bineînţeles fără să se expună pierzaniei, l-ar fi ucis negreşit.

  Adâncit în sentimentele lui, el tăcea tropăind în urma călăului său. Acesta părea că uitase de dânsul; uneori numai, neatent şi nepoliticos, îl împingea cu cotul. Deodată, în plin centrul străzii noastre principale, Piotr Stepanovici se opri şi se îndreptă spre intrarea unei cârciumi.

  — Încotro? se înfurie Liputin. E un birt.

  — Am poftă să mănânc un biftec.

  — Nici vorbă, e totdeauna plin de lume.

  — Puţin îmi pasă.

  — Dar… întârziem. E ora zece.

  — Acolo nu e niciodată târziu să vii.

  — Dar întârzii eu! Ei aşteaptă întoarcerea mea.

  — Lasă-i să aştepte; de altfel, ar fi şi cam stupid să te întorci la ei. Din cauza tămbălăului vostru de astăzi nici n-am stat la masă, iar la Kirillov cu cât vom merge mai târziu, cu atât va fi mai bine.

  Piotr Stepanovici reţinu un separeu. Liputin se aşeză mânios şi jignit într-un fotoliu, departe de masă, şi se uita cum acesta mănâncă. Trecu mai bine de o jumătate de oră. Piotr Stepanovici nu se grăbea, mânca cu poftă, îl sună pe ospătar să-i aducă alt muştar, apoi încă o dată şi ceru bere, lui însă nu-i adresa nici un cuvânt. Era absorbit de gânduri. Avea capacitatea să facă concomitent aceste două lucruri: să mănânce cu poftă şi să mediteze adânc. În cele din urmă, Liputin se umplu de atâta ură faţă de el, încât nu mai fu în stare să-şi desprindă privirea de pe chipul lui. Ajunsese într-un fel de criză nervoasă. Număra fiecare bucăţică de biftec expediată de acela în gură, îl ura pentru felul cum deschide gura, cum mestecă, cum savurează bucăţelele mai groase, ura chiar acest biftec. La un moment dat, totul începu să se tulbure înaintea ochilor săi; capul începu să i se învârtă uşor; pe spinare îi treceau alternând fiori fierbinţi şi de gheaţă.

  — Fiindcă tot n-ai treabă, citeşte asta, îi aruncă deodată o hârtiuţă Piotr Stepanovici.

  Liputin se apropie de lumânare. Peticul de hârtie fusese acoperit cu un scris mărunt, urât şi cu pete pe fiecare rând. Când reuşi în sfârşit să-l descifreze, Piotr Stepanovici făcuse deja plata şi pleca. Pe trotuar Liputin îi restitui hârtiuţa.

  — Las-o la dumneata; îţi spun mai târziu. Deşi, ce părere ai?

  Liputin tresări.

  — După părerea mea… un asemenea manifest… este ceva ridicol, stupid…

  Furia răzbise în afară; avu senzaţia omului luat şi dus pe sus.

  — Dacă ne hotărâm, continuă el scuturat de-un tremur mărunt, să răspândim asemenea manifeste, vom culege un dispreţ total pentru prostia şi incapacitatea noastră.

  — Hm, eu sunt de altă părere, păşea ferm Piotr Stepanovici.

  — Iar eu de alta; e posibil să fi compus dumneata aşa ceva?

  — Nu te priveşte.

  — Cred de asemenea că şi stihurile O personalitate luminoasă sunt de cel mai prost gust din câte ar putea să existe, şi niciodată Herzen n-ar fi fost în stare să compună aşa ceva.

  — Greşeşti, versurile sunt bune.

  — Mă surprinde, de pildă, chiar şi faptul, îi dădea înainte Liputin purtat de iureşul furiei, că ni se propune să acţionăm în aşa fel încât totul să se ducă de râpă. În Europa e firească asemenea dorinţă, ca totul să se ducă de râpă, pentru că acolo acţionează proletariatul, pe când noi nu suntem decât nişte amatori şi, după părerea mea, aruncăm numai praf în ochi.

  — Credeam că eşti fourierist.

  — Altceva e la Fourier, cu totul altceva.

  — Ştiu un singur lucru, că e o prostie.

  — Nu, nu, nu e deloc prostie ceea ce spune Fourier… Scuză-mă, dar nu pot să cred că în luna mai va izbucni răscoala.

  Liputin trebui să se descheie la nasturi, atât de înfierbântat se simţea.

  — Să lăsăm asta şi, ca să nu uităm, zise Piotr Stepanovici schimbând vorba cu un calm înspăimântător, această foaie va trebui s-o culegi personal şi s-o tipăreşti. Vom dezgropa tipografia lui Şatov şi chiar mâine o vei lua în primire. În termenul cel mai scurt vei culege textul şi vei tipări un număr cât mai mare de exemplare, şi apoi toată iarna le vei difuza. Mijloacele îţi vor fi indicate. Este nevoie de cât mai multe exemplare, pentru că vor veni la dumneata cereri şi din alte localităţi.

  — Nu, scuză-mă, dar eu nu pot lua asupră-mi asemenea… Refuz.

  — Şi totuşi va trebui să accepţi. Acţionez conform instrucţiunilor comitetului central şi trebuie să te supui.

  — Iar eu consider că centrele noastre din străinătate au uitat complet realitatea rusă, au pierdut orice legătură cu ea şi de aceea aiurează… aberaţii… Ba înclin să cred că numeroasele sute de grupuri de câte cinci din Rusia se reduc numai la unul singur şi nu există nici un fel de reţea, răbufni în cele din urmă Liputin aproape sufocându-se.

  — Cu atât mai ruşinos pentru dumneata că, fără să ai încredere în cauza noastră, te-ai ataşat alergând după dânsa… Şi acum alergi după mine, ca o javră ticăloasă.

  — Ba să mă ierţi, nu alerg deloc. Avem tot dreptul să ne