— Im-be-cilule! tună înfricoşător Piotr Stepanovici, fulgerându-l cu privirea.

  Amândoi se opriseră unul în faţa celuilalt. Piotr Stepanovici se întoarse iarăşi brusc şi îşi reluă mersul cu paşi fermi.

  Prin mintea lui Liputin scăpără un gând: „Îl las şi mă întorc înapoi: dacă nu plec acum, nu mai scap niciodată”. Stăpânit de acest gând mai făcu exact zece paşi; la al unsprezecelea un gând nou şi disperat miji în capul lui: nu se mai întoarse şi nu mai plecă îndărăt.

  Ajunseră la casa Filippov, dar înainte de a se apropia, apucară pe o străduţă sau mai bine zis pe o cărăruie abia vizibilă de-a lungul gardului şi un timp se strecurară pe bordul înclinat al rigolei, ţinându-se cu mâna de gard pentru a nu aluneca în şanţ. În colţul cel mai întunecat al gardului vechi şi strâmb, Piotr Stepanovici desprinse o scândură şi vârându-se prin această deschizătură trecu dincolo. Mirat, Liputin se strecură la rându-i, după care scândura fu aşezată la loc. Era acea intrare ascunsă, pe care o folosea Fedka, când venea la Kirillov.

  — Şatov nu trebuie să ştie că suntem aici, îi şopti sever Piotr Stepanovici lui Liputin.

  III.

  Kirillov, ca de obicei la această oră, şedea pe divanul său de piele în faţa unei ceşti cu ceai. Nu se ridică să-i întâmpine, dar se încordă tot, uitându-se îngrijorat la cei doi vizitatori nocturni.

  — N-ai greşit, zise Piotr Stepanovici, am venit conform înţelegerii.

  — Astăzi?

  — Nu, nu. Mâine… Cam la aceeaşi oră.

  Şi se aşeză grăbit lângă masă, scrutând cu oarecare nelinişte chipul tulburat al lui Kirillov. Dar acesta îşi recăpătă repede calmul şi privea acum cu aerul lui dintotdeauna.

  — Dumnealor n-au vrut să creadă. Nu te superi că l-am adus pe Liputin?

  — Astăzi nu mă supăr, dar mâine vreau să fiu lăsat singur.

  — Dar nu înainte să vin eu, şi deci în prezenţa mea.

  — Aş fi preferat fără prezenţa dumitale.

  — Dar ai uitat promisiunea de a scrie şi semna tot ce-ţi voi dicta?

  — Îmi este absolut indiferent. Acum aveţi de gând să staţi mult?

  — Aş avea nevoie să mă întâlnesc cu cineva şi să rămân aici cam o jumătate de oră; de aceea n-am încotro, şi va trebui să-mi rabzi prezenţa în această jumătate de oră.

  Kirillov n-a mai spus nimic. Liputin se aşeză deoparte sub portretul arhiereului. Gândul disperat de adineauri punea stăpânire tot mai mult pe cugetul lui. Kirillov aproape că nici nu-l observa. Liputin cunoştea teoria lui Kirillov mai de mult şi îşi bătea joc de el totdeauna; dar acum tăcea şi se uita în jurul său cu o faţă posomorâtă.

  — N-aş avea nimic împotriva unui pahar cu ceai, trase scaunul mai aproape de masă Piotr Stepanovici, am mâncat adineauri un biftec şi contam pe un ceai la dumneata.

  — Poftim, poţi să bei.

  — Altădată mă tratai personal, observă cu o expresie acră Piotr Stepanovici.

  — Nu importă. Să bea şi Liputin.

  — Nu, eu… nu pot.

  — Nu vreau sau nu pot? se întoarse către el cu repeziciune Piotr Stepanovici.

  — Nu vreau să beau la dumnealui, refuză precizând Liputin.

  Piotr Stepanovici îşi încruntă sprâncenele.

  — Miroase a misticism; dracu’ ştie ce fel de oameni sunteţi voi toţi!

  Nimeni nu-i răspunse; tăcerea dură un minut.

  — Ştiu însă un lucru, adăugă el brusc şi cu glas tăios, că nici un fel de prejudecată nu-l va opri pe niciunul dintre noi să-şi facă datoria.

  — Stavroghin a plecat? întrebă Kirillov.

  — A plecat.

  — Bine a făcut.

  Ochii lui Piotr Stepanovici scânteiară, dar el se stăpâni.

  — Puţin îmi pasă ce crede fiecare, principalul este să se ţină de cuvântul dat.

  — Eu mă voi ţine de cuvânt.

  — De altfel, am fost totdeauna convins că-ţi vei face datoria, ca om independent şi progresist.

  — Eşti ridicol.

  — N-are a face, îmi pare bine că te amuză. Sunt bucuros întotdeauna să-i fiu pe plac omului.

  — Se vede că tare vrei să mă împuşc şi ţi-e frică să nu dau brusc înapoi?

  — De fapt, după câte ştiu eu, dumneata singur ţi-ai legat planul de acţiunile noastre. Contând pe planul dumitale, noi am întreprins unele acţiuni, încât ar fi imposibil să mai dai acum înapoi, pentru că ar însemna că, inducându-ne în eroare, ne-ai băgat la apă.

  — Dar fără să aveţi un drept cât de mic.

  — Înţeleg, înţeleg, e voinţa dumitale absolut liberă, noi nu contăm, totul este ca voinţa dumitale deplin liberă să se împlinească.

  — Şi va trebui să iau asupra mea toate mârşăviile voastre?

  — Ascultă, Kirillov, nu cumva te-a apucat frica? Dacă vrei să renunţi, spune-o imediat.

  — Nu mi-e frică.

  — A trebuit să-ţi vorbesc aşa pentru că te văd întrebând prea multe.

  — Vă căraţi repede?

  — Iar întrebi?

  Kirillov îi aruncă o privire dispreţuitoare.

  — Ei vezi, continuă Piotr Stepanovici tot mai îngrijorat şi mânios, nereuşind să găsească un ton potrivit, vrei ca eu să plec, pentru a rămâne singur, pentru a putea să te concentrezi, dar toate acestea sunt nişte indicii primejdioase chiar pentru dumneata, pentru dumneata în primul rând. Ai vrea să meditezi cât mai mult. Părerea mea este că n-are nici un rost să faci asta, e mult mai bine ca totul să rămână aşa. Lucrul acesta, mărturisesc, îmi provoacă îngrijorarea.

  — Mă scârbeşte numai faptul că în clipa aceea va fi în preajma mea o lighioană ca dumneata.

  — Cât despre asta, pot să-ţi spun că-mi este absolut egal. Aş putea să ies în momentul acela ca să aştept în pridvor. Dacă hotărându-te să mori nu eşti în stare să rămâi total indiferent la asemenea lucruri… e cam primejdios.