— N-aş spune infinit; eşti un om cu anumite capacităţi, dar nu înţelegi foarte multe lucruri, pentru că eşti mârşav.

  — Îmi pare bine, îmi pare bine. Ţi-am mai spus că sunt fericit dacă pot să-ţi fac o plăcere… într-un asemenea moment.

  — Nu înţelegi absolut nimic.

  — În orice caz eu… te ascult cu multă stimă.

  — Nu eşti în stare de nimic; nici chiar acum nu eşti în stare să-ţi ascunzi ura mizeră, cu toate că nu e deloc în interesul dumitale s-o manifeşti. Dacă mă întărâţi aş fi în stare să amân încă o jumătate de an.

  Piotr Stepanovici îşi controlă ceasul.

  — Niciodată n-am înţeles nimic din toată teoria dumitale, dar ştiu că n-ai conceput-o pentru noi, ceea ce înseamnă că o vei realiza şi fără noi. Mai ştiu de asemenea că nu dumneata ai devorat ideea, ci ideea te-a devorat pe dumneata, şi prin urmare nu vei amâna.

  — Cum? Ideea m-a devorat pe mine?

  — Da.

  — Nu eu am devorat-o? E bine spus. Ai şi dumneata ceva idei în creieraşul dumitale. De fapt, scopul dumitale e să mă aţâţi şi asta mă face să mă simt mândru.

  — Şi foarte bine, foarte bine, exact aşa trebuie să fie, să te mândreşti.

  — Destul; ţi-ai băut ceaiul, poţi pleca.

  — Să mă ia dracu’, va trebui să plec, se ridică în picioare Piotr Stepanovici. E cam devreme totuşi. Ascultă, Kirillov, îl găsesc eu la Measniciha pe omul acela, înţelegi? Sau a fost o minciună din partea ei?

  — Nu-l vei găsi, pentru că e aici şi nu acolo.

  — Cum adică aici, dracu’ să-l ia, unde e?

  — E dincolo, în bucătărie, mănâncă şi bea.

  — Dar cum şi-a permis? roşi de mânie Piotr Stepanovici. Era obligat să aştepte… Prostii! N-are nici acte, nici bani!

  — Nu ştiu. A venit să-şi ia rămas-bun; e gata de plecare. Pleacă şi nu se mai întoarce. Zice că dumneata eşti un ticălos şi nu vrea să aştepte bani de la dumneata.

  — Aha! se teme că eu… Păi, eu şi acum pot să-l… dacă… Unde e, în bucătărie?

  Kirillov deschise o uşă care dădea într-o cămăruţă întunecoasă; din cămăruţa aceasta trei trepte duceau jos la bucătărie, dând direct în despărţitura în care de obicei se afla patul bucătăresei. Aici, într-un colţ, sub icoane, şedea acum Fedka la o masă de brad neacoperită. Pe masă, în faţă, avea o jumătate de rachiu, pe o farfurie nişte felii de pâine şi într-o strachină o bucată de carne de vită rece cu cartofi. Degusta fără grabă şi era într-o stare de semiebrietate, dar şedea îmbrăcat în cojoc şi evident gata să pornească oricând. În dosul despărţiturii de scânduri clocotea samovarul, dar nu pentru Fedka, ci însuşi Fedka avea grijă să-l ţină în clocot încontinuu de o săptămână încoace sau de mai mult, în fiecare noapte, pentru „Aleksei Nilâci, pentru că e tare obişnuit să bea ceai noaptea”. Mă bate gândul că mâncarea de carne cu cartofi, în lipsa bucătăresei, o preparase pentru Fedka chiar în dimineaţa aceea însuşi Kirillov.

  — Ce ţi-a trăsnit? coborî la el cu repeziciune Piotr Stepanovici. De ce n-ai aşteptat acolo unde ţi-am poruncit?

  Şi izbi tare cu pumnul în masă.

  Fedka se îndreptă cu un aer grav.

  — Stai puţin, Piotr Stepanovici, stai, vorbi el pronunţând răspicat fiecare cuvânt, trebuie să ţii seama, în primul rând, că te afli în vizită nobilă la domnul Kirillov, la Aleksei Nilâci, căruia ar fi cazul să-i cureţi cizmele întotdeauna, pentru că în faţa ta el este o minte învăţată, iar tu nu eşti decât – ptiu!

  Şi Fedka scuipă artistic într-o parte, repezind un scuipat sec pe podea. Avea un aer arogant, hotărât şi de un calm forţat, al omului dispus pentru moment să discute cu răbdare, până la cea dintâi explozie. Dar Piotr Stepanovici nu mai avea cum să observe primejdia, de altfel nici nu se potrivea cu felul lui de a privi lucrurile. Evenimentele şi eşecurile din ziua aceea îl copleşiseră de tot… Liputin se uita cu multă curiozitate în jos din pragul celor trei trepte ale cămăruţei întunecoase.

  — Vrei sau nu vrei să ai buletin de identitate sigur şi bani destui ca să pleci unde ţi s-a poruncit? Da sau nu?

  — Să vezi, Piotr Stepanovici, chiar de la început m-ai dus de nas, fapt pentru care eşti faţă de mine un adevărat ticălos, un păduche scârnav, iată cine-mi eşti. Mi-ai făgăduit pentru sânge nevinovat bani mulţi şi mi-ai jurat ca pentru domnul Stavroghin, şi de fapt nu este din partea dumitale decât o nesimţire. Eu n-am luat parte nici cât negru sub unghie, necum, să zicem, de o mie cinci sute, iar domnul Stavroghin ţi-a tras la palme deunăzi, ceea ce ştim şi noi. Acum văd că mă ameninţi iarăşi şi-mi făgăduieşti bani, pentru ce anume – taci. Iar eu aşa chibzuiesc, cu mintea mea, că de aceea mă trimiţi la Petersburg ca să mă răzbun împotriva domnului Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, punând temei pe buna mea credinţă. De aceea te socot pe tine ăl mai mare ucigaş. Ştii ce ţi s-ar cuveni, fie chiar şi prin punctul acela că din cauza stricăciunii tale ai încetat să crezi în Dumnezeu însuşi, creatorul cel adevărat? Aidoma unui închinător la idol şi pe aceeaşi treaptă cu tătarul sau cu mordvianul te afli. Aleksei Nilâci, ca un filosof ce este, ţi-a lămurit adevărul despre Domnul şi ziditorul adevărat de nenumărate ori şi despre facerea lumii, precum şi şartul viitor al schimbării la faţă a oricărei vietăţi şi oricărei lighioane din cartea Apocalipsei. Iar tu, ca un idol nătâng, în surzenie şi muţenie stăruieşti şi l-ai adus în acelaşi hal şi pe sublocotenentul Ertelev, ca acel nelegiuit ademenitor, cu numele de ateu…