— Să-ţi spun o vorbă, Piotr Stepanovici, aşa este, am jefuit; dar nu luam decât mărgăritarele, şi n-ai de unde să ştii, poate că şi lacrima mea în faţa focului Celui-de-Sus în clipa aceea a fost primită de bunul Dumnezeu pentru o anumită nedreptate care mi s-a făcut, pentru că, aşa cum mă vezi, sunt lepădat de izbelişte, neavând nici măcar un adăpost unde să mă aciuez. Ştii tu ce scrie în cărţi că odinioară, în timpuri străvechi, un negustor oarecare, la fel, cu astfel de lacrimi, suspine şi rugăciuni a furat de pe icoana sfintei născătoare o perlă care-i împodobea cununa luminoasă şi pe urmă în faţa întregii obşti, căzând în genunchi, a adus toţi banii luaţi pentru această perlă şi i-a pus în faţa icoanei; şi Maica Domnului ocrotitoare în faţa lumii întregi l-a binecuvântat acoperindu-l cu un văl minunat, încât despre asta chiar şi pe vremea aceea se spunea prin cărţile stăpânirii că s-a făcut o minune. Iar tu ai strecurat în icoana sfântă un şoarece, înseamnă că ţi-ai bătut joc de însuşi degetul lui Dumnezeu. Şi de n-ai fi tu stăpânul meu lăsat de fire, pe care eu copil fiind încă l-am purtat în braţe, să ştii că acum te-aş fi răpus pe loc fără să mă mişc chiar de pe această laviţă.

  Piotr Stepanovici se înfurie teribil:

  — Spune, l-ai mai văzut pe Stavroghin?

  — Nicicând să nu îndrăzneşti să mă iei la întrebări. Domnul Stavroghin stă în faţa ta plin de mirare şi nici cu vrerea lui nu e amestecat, necum să fi dat vreun ordin ori bani. Tu m-ai îndemnat.

  — Bani vei primi, şi două mii de asemenea capeţi la Petersburg, acolo pe loc; toţi deodată, ba şi ceva peste asta.

  — Mă minţi, drăguţule, şi îmi vine să râd văzând ce minte scurtă ai. Domnul Stavroghin faţă de tine ca pe o scară stă sus, iar tu latri la el de jos ca un ţânc nerod în timp ce dumnealui socoate că ţi-ar face prea mare cinste chiar şi scuipând pe tine de acolo de sus.

  — Dar ştii tu, nemernicule, urlă furios Piotr Stepanovici, că nu te las să faci nici un pas de aici şi te dau pe mâna poliţiei?

  Fedka sări în picioare şi ochii îi scânteiară de mânie. Piotr Stepanovici scoase cu repeziciune revolverul. Aci se produse o scenă rapidă şi respingătoare: înainte să fi apucat Piotr Stepanovici să îndrepte împotriva lui Fedka revolverul, acesta se răsuci fulgerător şi-l izbi cu toată puterea în obraz, apoi răsună încă o lovitură groaznică, şi încă una, şi a patra, tot în obraz. Piotr Stepanovici rămase năuc, cu ochii căscaţi, bâigui ceva şi deodată se prăbuşi lungit pe duşumea.

  — Poftim, luaţi-l! strigă Fedka cu un aer triumfător.

  Repede puse mâna pe căciulă, trase de sub bancă o bocceluţă şi dus a fost. Piotr Stepanovici hârâia fără cunoştinţă. Liputin crezu chiar că se comisese un omor. Kirillov se repezi în bucătărie.

  — Să turnăm apă pe el! strigă, şi cu un polonic mare de tablă luă apă din căldare şi o vărsă pe capul lui Piotr Stepanovici.

  Acesta se mişcă, înălţă capul, se ridică puţin şi se uită buimac în faţa lui.

  — Ei, cum te simţi? întrebă Kirillov.

  Piotr Stepanovici îl privi ţintă fără să-l recunoască, dar zărindu-l pe Liputin, care se uita la el din bucătărie, schiţă obişnuitu-i zâmbet dezgustător şi sări brusc luându-şi de jos revolverul.

  — Dacă ai de gând să fugi mâine ca ticălosul de Stavroghin, se năpusti el turbat asupra lui Kirillov, palid ca varul, bâlbâindu-se şi stâlcind cuvintele, te voi găsi şi la capătul celălalt al pământului… te voi strivi ca pe o muscă… te voi strivi… înţelegi?

  Lipi ţeava revolverului drept în fruntea lui Kirillov, dar aproape în aceeaşi clipă, revenindu-şi în sfârşit de tot, îşi trase mâna înapoi, vârî revolverul în buzunar şi, fără a mai spune un cuvânt, alergă afară. Liputin se luă după el. Se strecurară prin acelaşi loc din gard şi porniră pe aceeaşi cărăruie, ţinându-se de scânduri. Piotr Stepanovici o luă prin străduţa întunecoasă atât de repede, încât Liputin abia reuşea să se ţină după dânsul. La cea dintâi încrucişare de străzi, el se opri brusc.

  — Ei? se întoarse el sfidător către Liputin.

  Acesta reţinuse în minte manevrele lui cu revolverul şi tremura încă sub impresia scenei care se petrecuse; dar răspunsul veni cumva de la sine şi, cu totul pe neaşteptate, îi ţâşni brusc de pe limbă.

  — Eu cred… eu cred că „de la Smolensk la Taşkent nu-l aşteaptă chiar cu atâta nerăbdare pe student”.

  — Dar ai văzut ce-a băut Fedka la bucătărie?

  — Ce să bea? A băut votcă.

  — Ei bine, să ştii că a băut votcă pentru ultima oară în viaţa lui. Te sfătuiesc să ţii minte acest lucru pentru viitor, iar acum cară-te la dracu’, n-am nevoie de dumneata până mâine… Dar bagă de seamă: să nu faci prostii!

  Liputin porni în fuga mare drept acasă.

  IV.

  Avea pregătit de mult un paşaport pe nume fictiv. Oricât de absurd ar fi fost să-şi închipuie cineva un asemenea lucru şi totuşi acest omuleţ ordonat, mic tiran al familiei sale, în orice caz un funcţionar (deşi fourierist) şi mai cu seamă un capitalist şi cămătar, de mult de tot avusese ideea fantastică de a-şi procura pentru orice eventualitate acest act, care să-i permită s-o şteargă peste graniţă, dacă… vasăzică, admitea posibilitatea acestui dacă, deşi bineînţeles niciodată n-ar fi fost în stare să-şi formuleze cam ce-ar putea să reprezinte acest dacă…

  Acum însă dintr-odată sensul acestui dacă se preciză de la sine şi într-o formă cu totul neaşteptată. Ideea disperată cu care intrase la Kirillov, după invectiva „imbecilule” înghiţită din partea lui Piotr Stepanovici pe trotuar, consta în