aceea că trebuia chiar mâine dis-de-dimineaţă să lase totul şi să se expatrieze! Cine nu crede că asemenea lucruri fantastice se întâmplă în realitatea noastră cotidiană şi acum să se informeze cercetând biografiile tuturor emigranţilor ruşi de astăzi aflaţi în străinătate. Niciunul dintre ei n-a fugit într-un mod mai inteligent şi mai realist. Aceeaşi domnie nestăvilită a fantasmelor şi nimic altceva.

  Ajungând acasă, el începu prin a se încuia, îşi scoase sacul de drum şi îşi făcu febril pregătirile. Grija principală îi fu la bani, cât şi cum va reuşi să salveze. Acesta era cuvântul – să salveze, pentru că după judecata lui nu mai putea întârzia nici o oră şi înainte de a se lumina de ziuă el trebuia să ajungă la şosea. Nu ştia nici cum va reuşi să se urce în tren; hotărâse vag să ia trenul undeva la a doua sau a treia staţie mai mare după cea din oraş, iar până acolo să ajungă fie chiar şi pe jos. În felul acesta în mod instinctiv şi aproape cu totul maşinal, cu un noian de gânduri în cap, se moşmonea deasupra sacului, ca deodată să se oprească, să lase baltă totul şi cu un geamăt profund să se culce pe divan.

  Îşi dădu seama limpede deodată că de fugit poate că va fugi, dar este absolut incapabil acum să hotărască când s-o facă, înainte sau după Şatov? Că acum el este total lipsit de voinţă şi nu reprezintă decât un corp vlăguit şi insensibil, o masă inertă, dar că este mânat de o forţă străină, înspăimântătoare şi cu toate că are un paşaport, şi cu toate că ar putea să fugă de Şatov (altfel pentru ce atâta grabă?), va fugi totuşi nu înainte de Şatov, şi nu de Şatov, ci abia după cazul lui Şatov, şi că aşa a fost hotărât, semnat şi pecetluit. Torturat de o spaimă insuportabilă, tremurând în fiecare clipă şi mirându-se de el însuşi, gemând şi amorţind alternativ, rămase aşa, încuiat şi întins pe divan, până la ora unsprezece a zilei următoare, când interveni brusc impulsul aşteptat, care îl făcu să ia o decizie. La ora unsprezece, în momentul când descuie uşa şi apăru în mijlocul familiei sale, află de la ei că tâlharul, ocnaşul evadat Fedka, care băgase spaima în toată lumea, jefuitorul de biserici, recentul ucigaş şi incendiator, pe care-l urmărea şi nu reuşea să-l prindă poliţia noastră, a fost găsit în zorii zilei asasinat, la şapte verste de oraş, la cotitura de unde un drum porneşte de la şosea spre satul Zaharino şi că despre asta vuieşte tot oraşul. Imediat porni în mare grabă în oraş ca să afle amănunte şi într-adevăr află mai întâi că Fedka, găsit cu capul spart, fusese după toate semnele jefuit şi, în al doilea rând, că poliţia avea motive temeinice să bănuiască, ba şi unele indicii precise ca să ajungă la concluzia că Fedka a fost ucis de lucrătorul Fomka de la fabrica Şpigulin, chiar acela cu care el, fără îndoială, îi înjunghiase pe Lebeadkini, încercând să dea foc casei, şi că cearta dintre ei s-a iscat pe drum din cauza banilor, chipurile dosiţi de Fedka, furaţi de la Lebeadkin… Liputin alergă spre locuinţa lui Piotr Stepanovici şi reuşi să afle de la cei din curte, în mod discret, că Piotr Stepanovici, deşi se întorsese aseară acasă pe la ora unu din noapte, toată noaptea dormise liniştit la el acasă până la ora opt de dimineaţă. Nu încăpea, aşadar, nici o îndoială că moartea tâlharului Fedka nu prezenta nimic extraordinar şi că asemenea cazuri de deznodământ sunt cele mai frecvente în carierele de natura aceasta, dar coincidenţa cuvintelor fatidice: „Că Fedka pentru ultima dată în seara aceasta a băut votcă” cu urmarea imediată adeveritoare a acestei preziceri i se păru lui Liputin atât de plină de tâlc, încât el încetă să mai ezite. Impulsul fusese dat, ca şi cum un pietroi i-ar fi căzut deasupra ţinându-l sub greutatea lui pentru totdeauna. Întorcându-se acasă, el împinse cu piciorul sacul său de drum sub pat, iar seara la ora fixată se prezentă cel dintâi la locul indicat pentru întâlnirea cu Şatov, e adevărat, având încă paşaportul în buzunar…

  Capitolul al cincilea.

  O călătoare.

  I

  Catastrofa cu Liza şi moartea Mariei Timofeevna produseră o impresie profundă şi deprimantă asupra lui Şatov. Am amintit undeva că în dimineaţa aceea, întâlnindu-l întâmplător timp de câteva clipe, îmi făcuse impresia că n-ar fi chiar în toate minţile. Între altele îmi spusese că în ajun, pe la orele nouă seara (vasăzică, cu vreo trei ore înainte de incendiu), a fost la Maria Timofeevna. Fusese a doua zi de dimineaţă să vadă cadavrele, dar, după câte ştiu, atunci nu i se ceruse să depună nici un fel de mărturie. Dar frământarea din cursul zilei către seară se transformase într-o adevărată furtună şi… şi cred că aş putea afirma, a fost un moment când, odată cu înserarea, voi să se scoale şi să se ducă pentru a declara totul. Ce era acest tot, ştia numai el. Bineînţeles n-ar fi obţinut nimic, ci pur şi simplu s-ar fi trădat pe sine însuşi. N-avea nici un fel de dovezi ca să demaşte monstruoasa crimă săvârşită, de altfel, el însuşi nu avea decât unele presupuneri vagi care numai pentru el constituiau un argument temeinic spre o deplină convingere. Era însă gata să se sacrifice mergând la pierzanie, numai pentru a-i „strivi pe aceşti nemernici”, cum s-a exprimat el. Piotr Stepanovici nu se înşela prea tare, bănuind la el posibilitatea unei asemenea porniri, şi-şi dădea perfect seama că riscă mult amânând executarea ideii sale groaznice până a doua zi. Şi aici se manifestau la el obişnuita şi excesiva lui încredere în sine şi acel dispreţ total faţă de toţi „omuleţii” aceştia, şi în special faţă de Şatov. Îl detesta pe Şatov de mult pentru „idioţia lui lăcrimoasă”, cum se exprimase despre acesta încă în străinătate, şi era convins ferm că va reuşi să-i vină de hac acestui om naiv, supraveghindu-l