toată ziua şi împiedicându-l să facă vreo mişcare la cel dintâi semn de primejdie. Şi totuşi, „nemernicii” scăpară pentru un timp destul de apreciabil datorită unei împrejurări cu totul neaşteptate şi absolut neprevăzute de ei…

  Pe la orele opt seara (adică exact în timpul când „ai noştri” erau adunaţi la Erkel şi în aşteptarea lui Piotr Stepanovici tunau şi fulgerau), Şatov zăcea, cu dureri de cap şi cuprins de o febră uşoară, întins pe patul său în întuneric, fără să fi aprins lumânarea; era chinuit de nedumeriri, se înfuria, gata să ia o hotărâre, nu reuşea să se decidă definitiv şi, blestemând, presimţea că toate acestea nu vor duce la nimic. Treptat el aţipi şi adormind pentru o clipă, avu un vis ce semăna a coşmar; se făcea că este legat de patul lui cu frânghii atât de tare, încât nici nu se putea mişca, iar prin toată casa răsunau lovituri cumplite în gard, în poartă, în uşă, în pavilionul lui Kirillov, încât se cutremura întreaga clădire; o voce tânguioasă, dar cunoscută şi chinuitoare pentru el, ce venea de departe, îl chema mereu. Trezindu-se brusc, el se ridică în capul oaselor. Spre mirarea lui, loviturile în poartă continuau. Şi, cu toate că nu răsunau atât de tare cum i se arătase în vis, erau stăruitoare şi necontenite, iar glasul ciudat şi „chinuitor” se auzea din faţa porţii, nici pe departe atât de jalnic, ci, dimpotrivă, nerăbdător şi supărat, împreună cu un alt glas, mai reţinut şi obişnuit. Sări din pat, deschise gemuleţul şi scoase capul afară.

  — Cine e acolo? strigă el, literalmente îngheţând de frică.

  — Dacă eşti dumneata, Şatov, i se răspunse tăios şi ferm de jos, binevoieşte să-mi spui cinstit şi deschis, consimţi să mă laşi să intru sau nu?

  Asta era: recunoscuse acest glas!

  — Marie! … Tu eşti?

  — Da, sunt eu, eu, Maria Şatova şi te rog să mă crezi că nu-l pot reţine nici o clipă mai mult pe birjar.

  — Imediat… Lumânarea… strigă el cu glasul stins.

  Apoi se repezi să caute chibriturile. După cum se întâmplă în asemenea cazuri, chibriturile nu se lăsau găsite. Scăpă sfeşnicul cu lumânarea jos şi, auzind iar de afară strigătul acelui glas nerăbdător, se repezi în fugă pe scara lui foarte abruptă ca să deschidă portiţa.

  — Fii bun, ţine-mi sacul până-l plătesc pe acest nerod, îl întâmpină jos doamna Maria Şatova, şi-i vârî în mâini sacul ei de drum destul de uşurel şi ieftin, din pânză bătută în cuie de bronz, confecţie dresdeneză, după care se întoarse şi se năpusti enervată asupra birjarului:

  — Te asigur că ceri prea mult. Dacă m-ai purtat o oră întreagă peste cât trebuia pe străzile murdare de aici, eşti singur vinovat pentru că înseamnă că nu cunoşti unde este această stradă stupidă şi această casă caraghioasă. Binevoieşte să iei cele treizeci de copeici ale dumitale şi să te convingi că nu vei căpăta nimic mai mult.

  — Vai, cuconiţă, chiar dumneata m-ai mânat în strada Voznesenskaia şi când colo îţi trebuia strada Bogoiavlenskaia: strada Voznesenskaia e mult mai departe de aici. Mi-am omorât calul.

  — Voznesenskaia, Bogoiavlenskaia, numele acestea stupide trebuie să le ştii dumneata mai bine decât mine, fiindcă eşti de aicea şi apoi nici nu ai dreptate: înainte de toate ţi-am spus că vreau să ajung la casa Filippov şi dumneata mi-ai confirmat că o cunoşti. În orice caz poţi să mă dai în judecată mâine. Dar acum te rog să mă laşi în pace.

  — Poftim, poftim încă cinci copeici! îşi scoase Şatov repede din buzunar pitacul şi-l împinse birjarului.

  — Te rog, să nu faci aşa ceva! se aprinse m-me Şatova, dar birjarul îşi pornise calul, iar Şatov, prinzând-o de mână, o trase pe poartă.

  — Mai repede, Marie, mai repede… N-are nici o importanţă, iar tu eşti udă leoarcă! Încetişor, trebuie să urcăm, ce rău îmi pare că n-am apucat să aprind lumina, scara este foarte abruptă, ţine-te mai bine, mai bine de balustradă, aşa, iată şi chiliuţa mea. Scuză-mă, n-am apucat să aprind lumina… imediat!

  Ridică de jos sfeşnicul, dar îi trebui încă mult timp ca să găsească chibriturile. Doamna Şatova rămase în picioare în mijlocul camerei, tăcută şi nemişcată.

  — Slavă Domnului, în sfârşit! strigă el bucuros aprinzând lumânarea.

  Maria Şatova aruncă o privire fugară prin încăpere.

  — Mi s-a spus că o duci rău şi totuşi nu mi-am închipuit că stai în halul acesta, zise ea cu scârbă şi se îndreptă spre pat. Sunt foarte obosită! se aşeză ea, sleită de puteri, pe patul tare. Pune, te rog, undeva sacul şi aşază-te pe scaun. Deşi, cum vrei, ai rămas stană de piatră. Primeşte-mă provizoriu, până-mi găsesc de lucru, nu cunosc aici pe nimeni şi nici bani nu am. Dar dacă te incomodez, fă bine, iarăşi te rog, şi spune-mi imediat, aşa cum eşti dator s-o faci dacă eşti om cinstit. Aş putea să vând ceva ca să-mi plătesc hotelul, dar până la hotel fă bine să mă conduci dumneata… Vai, ce obosită sunt!

  Şatov se cutremură.

  — Nu trebuie, Marie, nu e nevoie de hotel! Pentru ce hotel? Ce rost are, ce rost?

  Îşi împreună rugător mâinile.

  — Bine, dacă ne putem dispensa de hotel, fie; dar trebuie să lămurim lucrurile. Adu-ţi aminte, Şatov, că am stat împreună căsătoriţi la Geneva două săptămâni şi câteva zile, ne-am despărţit acum trei ani, de altfel fără prea mare gâlceavă. Dar să nu-ţi închipui cumva că m-am reîntors ca să reluăm prostia de altădată. Trebuie să-mi caut de lucru şi, dacă am venit direct în acest oraş, e numai pentru că-mi este indiferent unde mă oploşesc. N-am venit să-ţi prezint regrete şi nici s-o fac pe pocăita; fă bine şi nu te gândi la asemenea prostii.

  — O, Marie! nu e cazul, nu e deloc cazul să vorbeşti astfel, murmură zăpăcit Şatov.

  — Dacă e aşa, dacă eşti un