om cu idei atât de avansate, încât poţi înţelege şi asta, îmi voi permite să mai adaug că, dacă acum m-am adresat direct dumitale, în bună parte numai şi numai pentru că întotdeauna te-am considerat departe de a fi un ticălos, şi poate chiar mai presus decât alţi… nemernici! …

  Ochii i se aprinseră. Suferise probabil mult din cauza unor „nemernici”.

  — Şi, te rog, să fii sigur că nu-mi bat joc acum de dumneata, spunându-ţi că eşti un suflet bun. Ţi-am spus deschis ceea ce cred, fără elocinţă, de altfel nici nu e în firea mea aşa ceva. Dar să lăsăm aceste prostii. Întotdeauna am nutrit speranţa că vei fi destul de inteligent ca să nu stărui… Vai, ce obosită sunt!

  Se uită la el cu o privire lungă, chinuită, obosită. Şatov stătea în faţa ei cam la vreo cinci paşi distanţă şi o asculta sfios, dar cu sufletul înnoit parcă, cu faţa radiind parcă de o lumină neobişnuită. Acest om voinic şi dur, cu înfăţişarea mereu zbârlită, dintr-odată se îmblânzi şi se lumină la chip. În sufletul lui vibra ceva neobişnuit, cu totul neaşteptat. Cei trei ani de despărţire, trei ani de căsătorie desfăcută nu i-au alungat din inimă nimic. Şi poate că zi de zi în aceşti trei ani el visa la ea, fiinţa atât de dragă lui, care îi spusese odată: „Te iubesc”. Cunoscându-l pe Şatov, afirm cu tărie că nu şi-ar fi îngăduit nicicând să viseze că o femeie ar putea să-i spună vreodată „Te iubesc”. Era auster şi ruşinos până la sălbăticie, îşi vârâse în cap că are o înfăţişare oribilă, îşi ura chipul, caracterul, se considera drept un monstru bun de purtat şi de expus prin iarmaroace. Din cauza aceasta punea cel mai mare preţ pe cinste, iar convingerile şi le cultiva cu o stăruinţă fanatică, era posac, mândru, supărăcios şi tăcut. Şi iată că singură această fiinţă, care l-a iubit timp de două săptămâni (întotdeauna, întotdeauna crezuse că aşa a fost!), fiinţă pe care el o considera incomparabil superioară lui, cu toate că îşi dădea seama prea bine de rădăcinile ei, o fiinţă căreia el putea să-i ierte totul, absolut totul (dar despre aşa ceva nici nu putea fi vorba, ci dimpotrivă, în credinţa lui el era vinovat faţă de dânsa), această femeie, această Maria Şatova deodată apăru iarăşi în casa lui, se afla iar în faţa lui… Era un lucru aproape de neînţeles pentru dânsul! Fusese atât de uluit, evenimentul acesta cuprindea atâtea lucruri înspăimântătoare pentru el şi în acelaşi timp atâta fericire, încât el nu izbutea, desigur, sau poate că nici nu voia să-şi vină în fire. Era un vis. Dar când ea îl privi cu aceşti ochi chinuiţi, el înţelese că fiinţa aceasta atât de dragă lui suferă şi probabil poartă în inimă o profundă jignire. Inima i se opri în loc. Îi scrută cu durere trăsăturile: de mult dispăruse de pe acest chip obosit strălucirea primei tinereţi. E drept, era încă foarte drăguţă, iar în ochii lui, ca şi altădată, foarte frumoasă (în realitate era o femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, destul de voinică, înăltuţă – mai înaltă decât Şatov – cu păr bogat, blond, de o nuanţă mai închisă, un chip palid oval, cu ochi mari negri, care acum străluceau febril). Dar exuberanţa ei de altădată, superficială, uşuratică, naivă şi încrezătoare, atât de cunoscută lui, cedase locul unei stări de ursuzenie irascibilă, decepţionată, aproape cinică, cu care ea încă nu apucase să se obişnuiască şi care o deprima. Principalul era însă că ea era bolnavă, de acest lucru el îşi dădu prea bine seama. Cu toată teama lui faţă de dânsa, el se apropie brusc şi o prinse de ambele mâini.

  — Marie… Ştii… Poate că eşti foarte, foarte obosită, te implor nu te supăra… Dacă ai accepta, de pildă, măcar o ceaşcă de ceai, ce zici? Ceaiul o să te întărească, nu-i aşa? Dacă ai accepta! …

  — Ce să te mai rogi, bineînţeles că accept, tot copil ai rămas, ca şi altădată. Dacă ai posibilitatea, dă-mi ceai. Ce strâmt e la tine! Ce frig!

  — O, aduc imediat lemne, lemne… am lemne! se agită Şatov. Lemne… adică, dar… imediat aduc ceaiul, şi cu un gest din mână, de parcă lua o hotărâre disperată, îşi apucă şapca.

  — Unde vrei să te duci? Înseamnă că n-ai în casă ceai?

  — Va fi, va fi, va fi, imediat aduc tot… eu… luă de pe poliţă revolverul. Vând imediat acest revolver… sau îl amanetez…

  — Ce prostie şi apoi cere şi timp! Ia, uite, am nişte bani, dacă n-ai nimic. Am vreo opt grivne, e tot ce am, mi se pare. La dumneata e ca într-o casă de nebuni.

  — Nu e nevoie, nu e nevoie să-mi dai bani, într-o clipă, chiar şi fără revolver…

  Şi se repezi direct la Kirillov. Toate acestea se petrecură probabil cu vreo două ore înainte ca la Kirillov să fi venit Piotr Stepanovici şi Liputin. Şatov şi Kirillov, care locuiau în aceeaşi curte, aproape nu se vedeau deloc. Iar întâlnindu-se, nu se salutau şi nu schimbau nici o vorbă: prea mult „zăcuseră” împreună în America.

  — Kirillov, ştiu că bei întotdeauna ceai: ai samovar şi ceai?

  Kirillov, care se plimba prin cameră (după obiceiul lui, toată noaptea, de la un colţ la altul), se opri brusc şi se uită ţintă la cel intrat în fugă, de altfel fără nici o mirare.

  — Am şi ceai, am şi zahăr, am şi samovar, dar nu e nevoie de samovar pentru că e apă încă fierbinte. Ia loc şi bea.

  — Kirillov, am zăcut împreună în America… Mi-a sosit nevasta… Eu… dă-mi ceai… Am nevoie de samovar.

  — Dacă ţi-a venit nevasta, e nevoie de samovar. Dar lasă samovarul pe urmă. Am două. Acum însă ia de pe masă ceainicul. E plin cu apă fierbinte, aproape în clocot. Ia tot; ia zahăr; ia-l tot. Pâine… am