— Dă-mi, prietene, îţi restitui mâine! Ah, Kirillov!

  — E nevastă-ta aceea din Elveţia? E foarte bine. Şi faptul c-ai venit în fugă tot e bine.

  — Kirillov! strigă Şatov, cu ceainicul atârnând pe braţ, iar în ambele mâini ţinând zahărul şi pâinea. Kirillov! Dacă… dacă ai putea să renunţi la fanteziile dumitale groaznice şi la aiureala dumitale atee… O, ce fel de om ai fi dumneata, Kirillov!

  — Se vede că-ţi iubeşti nevasta chiar şi după Elveţia. E foarte bine, dacă şi după Elveţia. Când vei mai avea nevoie de ceai vino iar. Poţi să vii în tot cursul nopţii. Eu nu dorm deloc. Samovarul va fi în clocot. Ia rubla aceasta, poftim. Du-te la nevastă. Eu aici mă voi gândi la dumneata şi la soţia dumitale.

  Maria Şatova părea vizibil mulţumită de repeziciunea cu care se aprovizionase el şi aproape cu nerăbdare se apucă să bea ceai, dar n-a mai fost nevoie şi de samovar; bău numai o jumătate de ceaşcă şi înghiţi doar o felioară mică de pâine; friptura o respinse cu dezgust şi enervare.

  — Eşti bolnavă, Marie, ai nişte manifestări atât de bolnăvicioase, observă sfios Şatov, servind-o cu timiditate.

  — Da, sunt bolnavă, fireşte; fii bun şi ia loc. De unde ai luat ceai, dacă nu l-ai avut?

  Şatov îi povesti uşor, pe scurt, despre Kirillov. Ea auzise ceva despre el.

  — Ştiu că e un nebun; te rog, ajunge; câţi nerozi nu există pe lumea asta? Zici că aţi fost împreună în America? Am auzit, ai scris.

  — Da, eu… am scris la Paris.

  — Ajunge, şi te rog să vorbim despre altceva. Eşti slavofil după convingeri?

  — Eu… nu că… din cauza imposibilităţii de a fi rus, am devenit slavofil, surâse el acru, cu expresia omului care face un spirit cu totul nelalocul lui şi cu multe eforturi.

  — Cum, nu eşti rus?

  — Nu, nu sunt rus.

  — Vorbeşti prostii. Fii bun, ia loc, în sfârşit. Ce tot te învârţi încolo şi încoace? Crezi că aiurez? Poate că ajung şi să aiurez. Zici că nu sunteţi decât voi doi în toată casa?

  — Numai noi doi… Jos…

  — Şi tot atât de deştepţi. Ce este jos? Ai spus jos?

  — Nu e nimic.

  — Ce nu e nimic? Vreau să ştiu.

  — Vreau să spun că acum nu suntem decât doi oameni în toată curtea, jos trăiau înainte Lebeadkinii…

  — Aceea pe care au asasinat-o în noaptea aceasta? se încordă ea brusc. Am auzit. Cum am ajuns aici, am auzit. Aţi avut şi un incendiu?

  — Da, Marie, da, şi poate că fac o ticăloşie în clipa aceasta că-i cruţ pe nemernici, se sculă el brusc şi începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile ridicate deasupra capului ca într-un gest de supremă disperare.

  Dar Marie nu prea înţelese bine. Îi asculta răspunsurile distrată; întreba doar, fără să asculte.

  — Se petrec lucruri grozave aici la voi. Ce mârşăvie! Ce ticăloşi sunt toţi! Dar aşază-te, te rog, în sfârşit. O, cum mă enervezi! şi îşi lăsă sleită de puteri capul pe pernă.

  — Marie, încetez… Poate că ai vrea să te culci, Marie?

  Ea nu răspunse, închizând, istovită, ochii. Faţa ei palidă căpătă o culoare cadaverică. Adormi aproape imediat. Şatov se uită în jurul lui, îndreptă lumânarea, îi privi încă o dată faţa neliniştit, îşi strânse palmele cu putere şi părăsi camera în vârful picioarelor, ieşind în antreu. În faţa scării se lipi cu faţa într-un colţ şi rămase astfel vreo zece minute, tăcut, nemişcat. Ar fi stat poate şi mai departe aşa, dar de jos se auziră deodată paşi prudenţi şi rari. Cineva urca pe scară. Şatov îşi aduse aminte că a uitat să încuie portiţa.

  — Cine e acolo? întrebă el în şoaptă.

  Vizitatorul necunoscut urcă fără grabă şi fără să răspundă. Ajungând sus se opri; în întuneric era greu să-i distingi faţa; şi deodată se auzi întrebarea lui prudentă:

  — Ivan Şatov?

  Şatov îşi spuse numele, dar imediat îşi întinse mâna ca să-l oprească; dar vizitatorul îl prinse el de mână şi Şatov tresări, ca de atingerea unei lighioane înspăimântătoare.

  — Stai aici, şopti el grăbit, nu intra, nu pot să te primesc înăuntru acum. S-a întors nevastă-mea. Aduc o lumânare.

  Revenind cu lumânarea aprinsă în mână, văzu în faţa lui un ofiţeraş tânăr; nu-i cunoştea numele, dar îl zărise undeva.

  — Erkel, se recomandă acesta. M-ai văzut la Virghinski.

  — Mi-aduc aminte; şedeai la masă şi notai. Ascultă, se aprinse brusc Şatov, apropiindu-se de dânsul cu o furie crescândă, dar continuând să vorbească în şoaptă; mi-ai făcut acum un semn, când m-ai prins de mână. Dar să ştii că aş putea să scuip pe toate semnele acestea! Nu recunosc… nu vreau… Aş putea să te arunc pe scară jos, ştii asta?

  — Nu, nu ştiu nimic şi nici nu înţeleg de ce te-ai supărat în aşa hal, răspunse musafirul fără pic de pornire, aproape cu naivitate. Am însărcinarea să-ţi transmit ceva şi am venit în acest scop, mai ales că n-am timp de pierdut. Ai la dumneata o tiparniţă care nu-ţi aparţine şi pentru care eşti obligat să dai socoteală, după cum îţi este bine-cunoscut. Am poruncă să-ţi cer s-o predai chiar mâine, exact la ora şase după-amiază, lui Liputin. Afară de aceasta, am poruncă să-ţi comunic că nimic şi niciodată nu ţi se va pretinde mai mult.

  — Nimic?

  — Absolut nimic. Cererea dumitale este satisfăcută şi pentru totdeauna eşti îndepărtat. Iată ceea ce mi s-a spus să-ţi comunic.

  — Cine te-a trimis?

  — Cei ce mi-au transmis semnul convenţional.

  — Vii din străinătate?

  — Faptul acesta… faptul acesta cred că-ţi este indiferent.

  — Ei drăcie! dar de ce n-ai venit până acum, dacă