— Am urmat instrucţiunile primite şi nici n-am fost singur.

  — Înţeleg, înţeleg că n-ai fost singur. Ei… drăcie! Dar de ce n-a venit Liputin personal?

  — Aşadar, vin să te iau mâine exact la ora şase seara şi ne vom duce acolo pe jos. Afară de noi trei nu va fi de faţă nimeni.

  — Vine şi Verhovenski?

  — Nu, Verhovenski nu vine. El pleacă mâine dimineaţă din oraş la ora unsprezece.

  — Eram sigur, şopti furios Şatov şi se lovi cu pumnul în şold, fuge, canalia!

  Tulburat, rămase pe gânduri. Erkel se uita la el ţintă şi aştepta în tăcere.

  — Şi cum o veţi ridica? Nu se poate transporta dintr-odată luând-o în braţe.

  — Nici nu va fi nevoie. Vei indica numai locul, iar noi ne vom încredinţa că într-adevăr acolo este îngropată. Noi nu ştim decât aproximativ unde se află, locul exact însă nu-l cunoaştem. Ai arătat cumva şi altcuiva acest loc?

  Şatov îl privi fix.

  — Mă mir de dumneata, un puşti, un puşti naiv, de ce te-ai băgat ca un bleg în această afacere? Bineînţeles, au nevoie numai de ăştia ca dumneata! Bine, poţi să pleci! Ca să vezi! Nemernicul acela v-a păcălit pe toţi şi a şters-o.

  Erkel se uita calm şi cu ochi senini, dar părea că nu înţelege.

  — Verhovenski a şters-o, Verhovenski! scrâşni din dinţi Şatov.

  — Păi, n-a plecat încă, e aici. Am stăruit personal să asiste în calitate de martor; instrucţiunea mea se adresa lui (mărturisi el ca un adolescent lipsit de experienţă). Dar el n-a consimţit din păcate, pretextând plecarea de mâine; şi, într-adevăr, l-am văzut foarte grăbit.

  Şatov îl privi încă o dată pe sărmanul naiv cu un aer plin de compătimire, apoi dădu din mână, ca şi cum şi-ar fi spus în gând: „Nu merită nici o milă”.

  — Bine, voi veni, scurtă el brusc, acum însă poţi să pleci, marş!

  — Aşadar, la ora şase fix, salută politicos Erkel şi coborî fără grabă pe scară.

  — Prostălăule! nu-l răbdă inima să nu-i strige în urmă Şatov din capătul de sus al scării.

  — Poftim? răspunse acela de jos.

  — Nimic, du-te.

  — Am crezut că mi-ai spus ceva.

  II.

  Erkel era un „prostălău” în capul căruia nu-şi găsise loc decât capacitatea de a vedea lucrurile în mare, de a discerne esenţialul; era, cum s-ar zice, fără scaun la cap; dar o pricepere de a se descurca în situaţii concrete de subordonare avea în suficientă măsură, ba uneori ajungea până la isteţime. Devotat în mod fanatic, copilăresc, „cauzei comune”, şi de fapt lui Piotr Verhovenski, el proceda conform instrucţiunilor acestuia, primite cu prilejul şedinţei din seara precedentă la „ai noştri”, când se stabiliseră şi se distribuiseră rolurile pentru a doua zi. Piotr Stepanovici îi încredinţă rolul de curier, apucând să stea cu el de vorbă vreo zece minute între patru ochi. Rolul de executant era o necesitate a firii lui şterse, lipsite de personalitate, prea puţin cerebrale şi mereu setoase de a se supune unei voinţe străine – o, bineînţeles, exclusiv în interesul cauzei „comune” sau „măreţe”. Dar acest lucru n-avea importanţă, pentru că fanaticii mărunţi, de speţa lui Erkel, nici nu concep slujirea unei idei altfel decât identificând-o cu însăşi persoana, care după înţelegerea lor exprimă această idee. Sensibil, bun şi blând, Erkel era poate cel mai nemilos dintre toţi ucigaşii adunaţi să-l execute pe Şatov; ar fi asistat la uciderea lui fără nici un fel de ură personală şi fără a clipi din ochi. I se spusese, de pildă, să observe cu atenţie starea şi atitudinea lui Şatov, cu prilejul îndeplinirii ordinului, şi când Şatov, primindu-l pe scară, ca o justificare lăsă să-i scape, nerăbdător cum se arătase, vorba că i s-a întors nevasta, Erkel avu imediat atâta şiretenie instinctivă ca să nu manifeste nici un fel de curiozitate în această privinţă, cu toate că în capul lui miji presupunerea că faptul de a se fi reîntors nevasta lui Şatov prezintă mare importanţă pentru succesul acţiunii lor.

  Şi nu greşise: singur acest fapt îi salvă pe „nemernici” de realizarea intenţiei lui Şatov, şi totodată îi şi ajută să „scape” de el… Sosirea atât de neaşteptată a soţiei îl tulbură pe Şatov, îl scoase din făgaş, îi paraliză perspicacitatea şi prudenţa obişnuite. Nici un gând la propria siguranţă nu avea acum loc în capul lui preocupat de cu totul altceva. Dimpotrivă, el crezu cu toată convingerea că Piotr Verhovenski fuge, de vreme ce pleacă mâine, ceea ce coincidea atât de mult cu bănuielile lui! Reîntorcându-se în cameră, el se aşeză iar în colţ, îşi propti coatele pe genunchi şi-şi acoperi faţa cu palmele. Îl chinuiau gânduri amare…

  Şi iar îşi ridica fruntea, se ducea în vârful picioarelor s-o privească: „Doamne! Te pomeneşti că până mâine dimineaţă o cuprinde febra, pare să fi început chiar! A răcit, desigur. Nu e obişnuită cu această climă groaznică; şi apoi trenul, vagonul de clasa a treia, un timp mizerabil cu furtună şi ploaie, şi e îmbrăcată atât de uşor, aproape că nu are nimic mai gros pe dânsa… Cum s-o lase acum fără nici un ajutor! Ce sac micuţ, uşor, nici patru kilograme! Sărmana, e sleită de puteri, câte o fi îndurat! E mândră şi de aceea nu se plânge. Dar e nervoasă, nervoasă! Semn că e bolnavă: şi un înger poate deveni irascibil la boală. Ce fierbinte trebuie să-i fie fruntea, ce cearcăne mari are la ochi şi… şi totuşi ce minunat este ovalul acestui chip şi acest păr bogat, ce…”.

  Se grăbea să-şi smulgă privirea, să se retragă cât mai repede, temându-se parcă de gândul să vadă în ea şi altceva decât o biată fiinţă nefericită şi suferindă ce are nevoie de ajutor. „Despre ce speranţe poate fi vorba! O, cât de meschin, cât de mârşav este omul!” şi se întorcea iar în colţul său, se