„Vai, ce obosită sunt, vai, ce obosită sunt!” îşi amintea el exclamaţiile ei, glasul ei slăbit, întretăiat. „Doamne! Cum s-o las acum, n-are decât opt grivne; şi-a întins portmoneul vechi, minuscul! A venit să-şi caute aici loc, ce înţelege ea care e situaţia aici cu locurile, ce ştie ea despre cele ce se petrec în Rusia? E aidoma acelor copii răsfăţaţi care trăiesc într-o lume de fantezii, creată de ei înşişi; şi se mai supără, sărmana, de ce Rusia nu seamănă cu visurile lor de oameni trăiţi în străinătate! O, sărmanii nenorociţi, o, sărmanii nevinovaţi! … Şi totuşi e cam frig aici, într-adevăr…”

  Îşi aduse aminte că ea s-a plâns de frig şi că i-a promis să facă focul. „Ar trebui să aduc lemne, numai să n-o trezesc. Voi căuta să umblu încet. Dar cum să fac în privinţa fripturii? Când se scoală va voi să mănânce… Dar asta mai pe urmă; Kirillov nu doarme toată noaptea. Cu ce aş putea s-o acopăr? Doarme profund, dar i-e frig probabil, frig, frig fireşte.”

  Şi încă o dată se duse s-o vadă; rochia i se desfăcuse puţin şi un picior rămase dezvelit până-n genunchi. El se trase brusc, aproape speriat, îşi scoase de pe umeri paltonul şi, rămânând în hăinuţa lui ponosită, o acoperi evitând să privească locul dezvelit.

  Încinsul focului, umblatul pe vârfuri, cercetarea repetată a chipului adormitei, pauzele cât a stat pe scaun, furat de visuri, în colţul lui şi mereu alte reveniri, ca să vadă cum doarme Maria, toate acestea luară mult timp. Trecuseră vreo două-trei ore. Între timp, Kirillov primise vizita lui Verhovenski şi Liputin. În cele din urmă, Şatov aţipi în locul lui din colţ. Deodată auzi un geamăt; ea se trezise şi-l chemă; el sări ca un criminal.

  — Marie! M-a furat somnul… Ah, ce mizerabil sunt, Marie!

  Ea se ridică în capul oaselor, privind în jurul ei cu mirare, nedându-şi seama parcă unde se află şi deodată se agită de indignare, de mânie:

  — Ţi-am ocupat patul, am adormit fiindcă mă simţeam sleită de puteri; de ce nu m-ai trezit? Cine ţi-a dat dreptul să crezi că am intenţia să-ţi fiu o povară?

  — Da’ cum puteam să te trezesc, Marie!

  — Puteai; trebuia! N-ai alt pat în cameră şi eu ţi l-am ocupat pe al tău. Nu trebuia să mă pui într-o situaţie falsă. Sau poate că ţi-ai închipuit că am venit să profit de binefacerile dumitale? Ocupă-ţi imediat patul, iar eu mă culc în colţ pe scaune…

  — Marie, n-am atâtea scaune, şi nici n-aş avea cu ce să aştern.

  — Mă culc direct pe jos. Dumneata nu vei fi nevoit să te culci pe podea! Vreau să mă culc pe jos, imediat, imediat!

  Ea se ridică, voi să facă un pas, brusc însă o durere ascuţită, spasmodică îi tăie toate puterile şi toată hotărârea şi cu un geamăt ascuţit ea se prăbuşi pe pat. Şatov alergă la dânsa, dar Marie, ascunzându-şi faţa între perne, îl prinse de mână strângând-o şi frământând-o convulsiv. Asta dură cam un minut.

  — Marie, draga mea, dacă e nevoie, cunosc un doctor prin apropiere, Frenzel… Aş da o fugă să-l chem.

  — Prostii!

  — Nu sunt prostii. Spune, Marie, ce te doare? Poate că aş putea să-ţi pun comprese… pe abdomen, de pildă, pot s-o fac şi fără doctor… sau cataplasme cu muştar.

  — Ce e asta? întrebă ea ciudat, înălţându-şi capul şi uitându-se la el speriată.

  — Ce anume, Marie? nu înţelegea Şatov. Despre ce întrebi? Dumnezeule, mi-am pierdut capul, Marie, iartă-mă că nu înţeleg nimic.

  — Lasă-mă, nici nu trebuie să înţelegi. Ar fi fost şi ridicol… zise ea cu amărăciune. Spune-mi ceva. Plimbă-te prin cameră şi vorbeşte, nu sta lângă mine şi nu mă privi, mai ales asta, te rog mult, ţi-am spus de cinci sute de ori!

  Şatov începu să se plimbe prin cameră, cu privirea în jos, căutând cu grijă să nu se uite la ea.

  — Aş putea, să nu te superi, Marie, te implor, să-ţi aduc puţină friptură de viţel, e aproape, şi ceai… ai mâncat atât de puţin adineauri…

  Ea dădu din mâini cu scârbă şi mânie. Şatov tăcu disperat.

  — Ascultă, mă gândesc să deschid aici o legătorie, pe principiul asocierii. Întrucât stai aici de mult, ce crezi, există şanse sau nu?

  — Vai, Marie, la noi aici nimeni nu citeşte cărţi, şi de fapt nici nu există. Ţi-ai găsit să-ţi aducă el aşa ceva, ba încă la legat?

  — Cine el?

  — Cititorul de aici, locuitorul de aici, în general, Marie.

  — Păi, aşa spune, mai clar, zici el, dar cine e el nu se ştie. Nu cunoşti gramatica.

  — E spiritul limbii, Marie, murmură Şatov.

  — Fugi de acolo cu spiritul dumitale, mă plictiseşti. De ce adică locuitorul sau cititorul de aici n-o să vrea să-şi lege cărţile?

  — Pentru că a citi o carte şi a avea grijă s-o legi sunt două etape imense în dezvoltarea omului, foarte diferite. La început el citeşte câte puţin şi cu trecerea veacurilor se obişnuieşte, bineînţeles; dar în mâinile lui cartea ajunge ferfeniţă, fiindcă nu consideră că e un lucru serios. A lega o carte înseamnă a simţi pentru ea un respect, înseamnă nu numai a o îndrăgi, dar şi a-i recunoaşte utilitatea, importanţa. Rusia încă n-a ajuns la stadiul acesta. Europa de mult îşi leagă cărţile.

  — Deşi e cam pedant, dar cel puţin e inteligent spus şi-mi aminteşte timpul de acum trei ani; te dovedeai uneori destul de inteligent, cu vreo trei ani în urmă.

  Rosti aceste cuvinte cu acelaşi dezgust cu care rostise toate frazele ei capricioase de până atunci.

  — Marie, Marie, i se adresă înduioşat Şatov, o, Marie! Dacă ai şti