câte s-au întâmplat şi s-au scurs în aceşti trei ani! Am auzit mai târziu că ai început să mă deteşti pentru că mi-am schimbat convingerile. Dar pe cine am părăsit? Cine sunt ei? Duşmani ai vieţii însufleţite: liberali anacronici care se tem de propria lor independenţă: slugoi ai ideii, duşmani ai personalităţii şi libertăţii, propovăduitori ramoliţi a tot ce este mort şi mucegăit! Ce reprezintă ei: senilitatea, mediocritatea cea mai filistină, cea mai ticăloasă incapacitate, o egalitate plină de invidii, egalitate fără simţul propriei demnităţi, egalitate aşa cum o concepe un lacheu sau cum o concepea francezul din anul nouăzeci şi trei… dar mai ales peste tot şi pretutindeni numai şi numai nişte ticăloşi şi nemernici, ticăloşi şi nemernici!

  — Da, mulţi nemernici există, zise ea tăios şi cu accente de durere. Stătea culcată întinsă şi nemişcată, temându-se parcă să facă cea mai mică mişcare, cu capul lăsat pe pernă, puţin înclinat într-o parte, privind în tavan cu ochii obosiţi, dar febrili. Avea o faţă palidă, buzele arse.

  — Vasăzică, îţi dai seama, Marie, îţi dai seama! strigă Şatov. Ea ar fi vrut se pare să facă un semn negativ cu capul, dar deodată se cutremură, zguduită de acelaşi spasm. Îşi ascunsese iar faţa în pernă, strângând-o aproape un minut până la durere, atunci când el, cuprins de spaimă, alergase la dânsa.

  — Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe… căci eu… Marie!

  — Taci… nu vreau, nu vreau, striga ea aproape furioasă, întorcându-se iar cu faţa în sus, să nu îndrăzneşti să te uiţi la mine cu aceşti ochi compătimitori! Plimbă-te prin cameră şi spune ceva, vorbeşte…

  Pierzându-şi cumpătul, Şatov începu iar să bâiguie ceva.

  — Cu ce te ocupi? întrebă ea cu nerăbdare scârbită, întrerupându-l.

  — Lucrez la scriptele unui negustor. Eu, Marie, dacă aş vrea cu adevărat, aş putea şi aici să câştig ceva bani.

  — Cu atât mai bine pentru dumneata…

  — Să nu înţelegi greşit, Marie, am spus-o aşa, într-o doară…

  — Şi altceva ce faci? Ce propovăduieşti? Dumneata doar nu poţi trăi fără să propovăduieşti; e în firea dumitale!

  — Îl propovăduiesc pe Dumnezeu, Marie.

  — În care dumneata personal nu crezi. Ei bine, ideea aceasta niciodată n-am putut s-o înţeleg.

  — Să lăsăm asta, Marie, pe urmă.

  — Ce reprezintă aici această Maria Timofeevna?

  — Şi despre asta vorbim mai pe urmă, Marie.

  — Să nu îndrăzneşti să-mi faci asemenea observaţii! E adevărat că moartea aceasta poate fi atribuită crimei… acestor oameni?

  — Negreşit, scrâşni din dinţi Şatov.

  Marie ridică deodată capul şi strigă cu durere în glas:

  — Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mai mult despre asta, niciodată să nu îndrăzneşti, niciodată!

  Şi iar recăzu pe pernă într-un acces de durere spasmodică; o simţea pentru a treia oară, dar de data aceasta gemetele ei deveniră mai tari şi se transformară în ţipete.

  — O, ce nesuferit eşti, ce nesuferit! se zbătea ea fără nici o milă de ea însăşi, respingându-l pe Şatov care stătea aplecat deasupra patului.

  — Marie, dacă vrei mă voi plimba prin cameră vorbindu-ţi…

  — Dar nu vezi că a început?

  — Ce a început, Marie?

  — Ce ştiu eu? Parcă pricep ceva… O, blestemata! Fie blestemat totul dinainte!

  — Marie, dacă-mi spuneai ce anume începe… căci eu… ce să înţeleg?

  — Eşti un flecar abstract şi inutil. O, fie blestemat totul pe lume!

  — Marie, Marie!

  Se gândi serios că e în pragul unei crize de nebunie.

  — Dar nu înţelegi, omule, nu înţelegi că au început chinurile naşterii, se ridică ea puţin uitându-se la el cu o mânie cumplită, dureroasă, care îi desfigura chipul. Fie blestemat dinainte acest copil!

  — Marie, strigă Şatov, dumerindu-se în sfârşit despre ce este vorba. Marie… de ce nu mi-ai spus de la început? se agită el brusc, punând mâna cu hotărâre pe şapcă.

  — De unde să ştiu eu intrând aici? Nici n-aş fi venit la dumneata! Mi s-a spus că peste zece zile! Unde pleci, unde? Să nu îndrăzneşti!

  — Chem o moaşă! Vând revolverul; în primul rând, bani!

  — Să nu îndrăzneşti să faci nimic, să nu chemi moaşa, doar o femeie oarecare simplă, o bătrână, am în portmoneu opt grivne… câte femei de pe la sate nu nasc fără moaşă, iar dacă mor, cu atât mai bine…

  — Va veni şi moaşa, va veni şi o bătrână. Numai cum să te las pe tine singură, Marie?

  Dar chibzuind că e mai bine s-o lase aşa singură, cu toată starea ei de furie, decât să rămână fără nici un ajutor, el nu mai ţinu seama de gemetele şi strigătele ei mânioase şi, punându-şi toată nădejdea în picioarele sale, fugi afară în mare grabă.

  III.

  Mai întâi se repezi la Kirillov. Era cam pe la ora unu noaptea. Kirillov stătea în mijlocul camerei.

  — Kirillov, naşte nevastă-mea!

  — Adică cum?

  — Naşte, naşte un copil!

  — Dumneata… nu greşeşti?

  — O, nu, nu, au început contracţiile! … E nevoie de o femeie, o bătrână oarecare, negreşit, imediat… unde aş putea găsi? Veneau mai multe la dumneata…

  — Îmi pare rău că nu mă pricep să nasc, răspunse îngândurat Kirillov, adică nu eu să nasc, ci să fac aşa ca să nască altcineva, nu mă pricep… Stai, ei bine, nu ştiu cum să spun.

  — Adică nu poţi personal să ajuţi la naştere, dar nu despre aceasta e vorba; o bătrână, o bătrână îmi trebuie, o servitoare, cineva să asiste!

  — O bătrână găsim poate, dar nu chiar acum. Dacă vrei, vin eu în loc de…

  — Nu se poate; eu alerg la moaşa Virghinskaia.

  — Ticăloasa aceea!

  — Aşa e, Kirillov, aşa e, dar e mai pricepută ca altele! Fireşte, totul va fi fără evlavie, fără bucurie, cu dezgust, cu ocară, cu