— Dacă vrei, eu…

  — Nu, nu, alerg eu deocamdată (o, o aduc eu pe Virghinskaia!), dumneata din când în când apropie-te de scara mea şi ascultă, dar să nu intri, ai s-o sperii, în nici un caz să nu intri, ascultă numai… pentru cazul că s-ar întâmpla ceva groaznic. Iar dacă într-adevăr se petrece ceva cu totul neobişnuit, atunci intră.

  — Înţeleg. Iată încă o rublă. Poftim. Am vrut să-mi iau o găină mâine, dar acum nu mai vreau. Aleargă mai repede, aleargă cât te ţin puterile. Samovarul va fierbe toată noaptea.

  Kirillov nu ştia nimic despre ceea ce se urzea împotriva lui Şatov, de altfel nici înainte nu ştiuse despre primejdia extrem de gravă care-l păştea. Ştia doar că are nişte socoteli vechi cu „oamenii aceia”, şi cu toate că personal fusese întru câtva amestecat în această chestiune prin instrucţiunile ce i se comunicaseră din străinătate (de altfel foarte superficiale, pentru că nu participase direct sau prea apropiat la nimic), dar în ultimul timp se lepădase de tot, de orice însărcinări, se trăsese deoparte de orice treburi, şi în primul rând de „cauza comună”, abandonându-se total unei existenţe contemplative. Piotr Verhovenski, deşi cu prilejul adunării îl chemase pe Liputin să vină cu el la Kirillov ca să se convingă că acesta va lua asupra sa în momentul de faţă „afacerea Şatov”, în explicaţia pe care o avusese cu Kirillov atunci nu pomeni nici un cuvânt despre Şatov, nu făcu nici o aluzie, socotind probabil aşa ceva apolitic, iar pe Kirillov poate chiar drept un om pe care nu se poate conta, amânând totul pentru a doua zi, când treaba va fi făcută şi când pentru Kirillov va fi deci „absolut egal”; în orice caz, acestea erau socotelile pe care şi le făcuse Piotr Stepanovici în privinţa lui Kirillov. Liputin observase şi el că despre Şatov, cu toată promisiunea, nu se pomenise nimic, dar Liputin era prea tulburat ca să se gândească a formula vreo obiecţie.

  În cea mai mare goană, Şatov se îndreptă spre strada Muravinaia, căreia nu-i vedea capătul, blestemând distanţa.

  Trebui să bată îndelung la uşa lui Virghinski: toată lumea era de mult adâncită în somn. Dar Şatov începu să bată din toate puterile în oblon, fără nici o jenă. Câinele legat în lanţ în curte sărea şi se smucea lătrând cu furie. Săriră şi câinii de pe toată strada şi se stârni o asurzitoare larmă câinească.

  — De ce baţi şi ce doreşti dumneata? se auzi, în sfârşit, la fereastră glasul lui Virghinski, blând şi cu totul necorespunzător „jignirii”.

  Oblonul se întredeschise şi prin oberlihtul deschis se auzi un glas de femeie strident şi care într-adevăr exprima jignire.

  — Cine e nemernicul care bate? strigă fata bătrână, ruda lui Virghinski.

  — Sunt Şatov, s-a reîntors nevastă-mea şi acum se află în chinurile naşterii…

  — Atunci las-o să nască şi cară-te!

  — Am venit după Arina Prohorovna, nu plec fără Arina Prohorovna.

  — Nu poate veni ea la oricine. Noaptea e o practică specială… Du-te la Makşeeva şi nu mai face atâta gălăgie! ţipă cu răutate femeia. Se auzea de afară cum Virghinski încearcă s-o potolească; dar fata bătrână îl combătea şi nu ceda.

  — Eu nu plec de aici! strigă iar Şatov.

  — Aşteaptă, aşteaptă! strigă în sfârşit Virghinski, reuşind să potolească furia fetei bătrâne. Te rog, Şatov, aşteaptă vreo cinci minute, o trezesc pe Arina Prohorovna şi încetează te rog să mai baţi şi să ţipi… O, dar e îngrozitor!

  Peste cinci minute nesfârşite apăru Arina Prohorovna.

  — Ţi-a venit soţia? se auzi prin oberliht glasul ei şi, spre surprinderea lui Şatov, absolut lipsit de mânie, ci numai poruncitor ca de obicei; dar acesta era felul de a vorbi al Arinei Prohorovna.

  — Da, soţia, şi naşte.

  — Maria Ignatovna?

  — Da, Maria Ignatovna, bineînţeles, Maria Ignatovna!

  Se făcu tăcere. Şatov aştepta. Prin casă se auzeau şoapte.

  — De mult a sosit? întrebă iar m-me Virghinskaia.

  — În seara aceasta, la ora opt. Vă rog, mai repede.

  Iar se auziră şoapte, ca şi cum cei dinăuntru se sfătuiau.

  — Ascultă, nu greşeşti? Chiar ea te-a trimis să mă chemi?

  — Nu, nu m-a trimis după dumneata, vrea o bătrână oarecare, o femeie simplă, ca să nu mă împovăreze cu cheltuieli, dar n-aveţi nici o grijă, eu achit.

  — Bine, vin, n-are importanţă dacă plăteşti sau nu. Am preţuit totdeauna sentimentele de independenţă ale Mariei Ignatovna, deşi poate că nu mă ţine minte. Ai ceva din lucrurile cele mai necesare?

  — N-am nimic, dar procur tot ce trebuie, procur, procur… „Există totuşi la oamenii ăştia şi unele generozităţi, gândea Şatov, îndreptându-se spre Leamşin. Convingerile şi omul sunt, pare-se, două lucruri mult deosebite. Poate că am şi eu o mare vină faţă de ei! … Toţi sunt vinovaţi, toţi sunt vinovaţi şi… dacă s-ar fi convins toată lumea de acest lucru! …”

  La uşa lui Leamşin nu trebui să bată prea mult; spre surprinderea sa acesta deschise îndată ferestruica, sărind din aşternut desculţ şi dezbrăcat, riscând să capete guturai; era un om foarte prudent şi se îngrijea de sănătatea lui. Dar graba cu care răspunse îşi avea explicaţia ei: Leamşin tremurase toată seara şi nici până acum nu reuşise să adoarmă, tulburat de şedinţa de la „ai noştri”; i se năzărea mereu că-l vizitează nişte musafiri nepoftiţi şi absolut nedoriţi. Îl neliniştea mai ales vestea denunţului lui Şatov şi iată că se pomeni deodată cu aceste bătăi îngrozitoare în fereastră! …

  Se speriase într-adevăr văzându-l pe Şatov, pentru că închise brusc ferestruica şi se refugie în pat. Şatov începu să bată şi să strige şi mai tare.

  — Cum îţi permiţi să baţi în felul acesta în miez de noapte? strigă ameninţător, dar tremurând de frică,