— Ţi-am adus revolverul; ia-l înapoi şi dă-mi cincisprezece ruble.

  — Ce, eşti beat? E jaf curat, am să răcesc. Aşteaptă să iau ceva pe mine.

  — Dă-mi îndată cincisprezece ruble. Dacă nu mi-i dai, bat şi strig până-n zori; îţi sparg geamurile.

  — Iar eu am să strig ajutor şi te vor închide.

  — Dar eu ce, n-am gură? Nu pot să strig ajutor? Cine trebuie să se teamă de asemenea strigăte, dumneata sau eu?

  — Şi dumneata eşti în stare să ai asemenea gânduri ticăloase… ştiu la ce te gândeşti… aşteaptă, aşteaptă, nu mai bate, pentru Dumnezeu! Unde s-a mai pomenit să dea cineva bani noaptea? Ce nevoie ai de bani, numai dacă nu eşti beat?

  — S-a întors nevastă-mea. Ţi-am redus cu zece ruble, n-am tras niciodată, ia-ţi revolverul. Ia-l îndată.

  Leamşin întinse maşinal prin ferestruică mâna şi luă revolverul; aşteptă puţin, şi deodată îşi scoase capul prin ferestruică, bâiguind înnebunit şi cu fiori reci în spate:

  — Minţi că s-a întors nevasta dumitale. Dumneata… vrei pur şi simplu să fugi de aici.

  — Eşti un prost, încotro să fug? Piotr Verhovenski al vostru n-are decât să fugă, dar eu n-am de ce să fug. Vin acum de la moaşa Virghinskaia şi s-a învoit să vină la mine. Verifică dacă te interesează. Nevastă-mea se chinuieşte, am nevoie de bani; dă-mi banii!

  Un foc întreg de artificii sclipi în creierul perspicace al lui Leamşin. Totul începu să capete o altă întorsătură, dar frica îl împiedica încă să judece mai bine.

  — Păi, cum aşa… Doar eşti despărţit de nevastă?

  — Vrei să-ţi sparg capul pentru asemenea întrebări?

  — O, Doamne, iartă-mă, înţelege că sunt uluit… Dar acum înţeleg, înţeleg şi… şi zici că Arina Prohorovna vine la dumneata? Mi-ai spus acum că ea a primit să meargă? Mi se pare că nu-i adevărat. Vezi, vezi, vezi că nu este nimic adevărat din tot ce spui dumneata.

  — Sunt sigur că acum e lângă nevastă-mea. Nu mă întârzia, n-am nici o vină că eşti un prost.

  — Nu-i adevărat, nu sunt prost. Iartă-mă, nu pot deloc…

  Şi, pierzându-şi total cumpătul, pentru a treia oară dădu să închidă ferestruica, dar Şatov zbieră atât de tare, încât acela îşi scoase iar capul.

  — Dar e un atentat asupra persoanei! Ce vrei de la mine? Ce anume, spune? Şi ia aminte bine, vii în miez de noapte!

  — Cer să-mi dai cincisprezece ruble, cap de bou ce eşti!

  — Dar poate că nici nu vreau să primesc revolverul înapoi. N-ai nici un drept. Ai cumpărat obiectul şi cu asta s-a terminat, nu mai ai nici un drept. Nu pot noaptea să-ţi dau atâţia bani. De unde să iau această sumă?

  — Ai întotdeauna la dumneata bani; am scăzut zece ruble, dar tu văd că nu vrei să-ţi dezminţi năravul.

  — Vino poimâine, poimâine dimineaţă, exact la ora douăsprezece îţi dau toată suma, e bine aşa?

  Şatov pentru a treia oară bătu furios în ramă:

  — Dă-mi zece ruble, iar mâine dis-de-dimineaţă cinci.

  — Nu, poimâine dimineaţă îţi dau restul de cinci, mâine nu pot, zău. Nici să nu vii, să nu vii.

  — Dă-mi cele zece, ticălosule.

  — Şi de ce înjuri? Aşteaptă, să fac lumină; uite, mi-ai spart geamul… Cine se apucă să înjure în halul acesta noaptea? Poftim! întinse el prin geam bancnota.

  Şatov smulse din mâna lui bancnota, era o hârtie de cinci ruble.

  — Zău nu pot, să mă tai nu pot, poimâine îţi dau tot, dar acum nu pot.

  — Nu plec, zbieră Şatov.

  — Poftim, ia şi asta, atâta tot, mai mult nu dau. Poţi să zbieri cât te ţine gura, nu dau. Întâmple-se orice, nu dau; nu dau şi nu dau!

  Părea că îl cuprinsese o disperare turbată, transpirase tot la faţă. Cele două hârtii pe care se îndurase să le mai dea erau de câte o rublă. În total, Şatov ţinea în mână şapte ruble.

  — Dracu’ să te ia, vin mâine. Să ştii că te omor în bătaie, Leamşin, dacă nu-mi pregăteşti pentru mâine opt ruble.

  „Nu mă mai găseşti acasă, prostule!” îşi zise în sinea lui Leamşin.

  — Ia stai, stai! strigă el cât îl ţinea gura în urma lui Şatov care o luase la fugă. Aşteaptă, întoarce-te; spune, te rog, este adevărat ce mi-ai spus că ţi s-a întors nevasta acasă?

  — Imbecilule! scuipă Şatov şi o luă la fugă spre casă.

  IV.

  Notez că Arina Prohorovna nu ştia nimic despre hotărârile de aseară, luate în şedinţă. Virghinski, întorcându-se acasă uluit şi deprimat, nu îndrăzni să-i comunice acest lucru; dar nu rezistă ispitei să dezvăluie taina pe jumătate, adică ştirea comunicată de Verhovenski că Şatov are intenţia negreşit să-i denunţe, adăugând însă că el, Virghinski, nu prea dă crezare acestei ştiri. Arina Prohorovna se sperie groaznic. Nu ştiu de ce, în momentul când Şatov veni s-o cheme, ea, cu toate că era foarte obosită veghind la patul unei lehuze în noaptea precedentă, se hotărî imediat să plece. Întotdeauna era convinsă că „un mizerabil ca Şatov este capabil să facă o ticăloşie cetăţenească”; dar sosirea Mariei Ignatievna putea să dea lucrurilor o altă întorsătură. Chipul speriat al lui Şatov, tonul disperat al rugăminţilor sale, felul cum implora ajutor marcau o schimbare de sentimente la trădător: un om hotărât chiar să se trădeze pe el, numai ca să-i ducă la pierzanie pe alţii, ar fi trebuit să aibă o altă înfăţişare şi un alt ton decât cum apărea în realitate. Într-un cuvânt, Arina Prohorovna se hotărî să se convingă personal la faţa locului. Virghinski rămase foarte mulţumit de hotărârea ei, ca şi cum i s-ar fi luat de pe umeri o grea