Şatov nu greşise; ajungând acasă o găsi pe Arina Prohorovna lângă Marie. Îndată ce apăru, ea îl alungă cu dispreţ pe Kirillov, care veghea jos lângă scară; făcu în grabă cunoştinţă cu Marie, care nu voi să recunoască de a fi cunoscut-o înainte; o găsi pe aceasta „într-o stare deplorabilă”. Adică înrăită, buimacă şi „în cea mai laşă disperare”; dar în cinci minute îi răsturnă toate obiecţiile.

  — Ce ţi-ai vârât în cap că nu vrei o moaşă scumpă? spunea Virghinskaia în clipa când apăru Şatov. E curată prostie, gânduri deformate din cauza situaţiei dumitale anormale. Cu ajutorul unei bătrâne oarecare, unei moaşe primitive, ai fi avut cincizeci la sută risc să se încheie totul în modul cel mai nefavorabil; şi după aceea ai fi avut infinit mai multe cheltuieli decât cu o moaşă scumpă. Şi de unde ştii, mă rog, că sunt o moaşă scumpă? Îmi veţi plăti pe urmă, nu iau nimic peste cât trebuie, iar rezultatul îl garantez; la mine n-ai să mori, am văzut eu multe. De altfel, şi copilul aş putea chiar mâine să ţi-l trimit la orfelinat, iar după aceea poate fi trimis la ţară ca să crească acolo şi cu aceasta totul se va aranja. Între timp dumneata te însănătoşeşti, te apuci de o muncă potrivită şi în scurt timp îi restitui lui Şatov cheltuielile pe care le va face şi care de fapt nici nu vor fi atât de mari…

  — Nu-i vorba despre asta… N-am dreptul să-l împovărez…

  — Înţeleg aceste sentimente rezonabile şi de justificată ţinută civică, dar crede-mă că Şatov nu va cheltui aproape nimic, dacă va accepta să se transforme dintr-un individ fantezist într-un om cu idei cât de cât juste. N-are decât să nu mai facă prostii, să nu bată toba, să nu alerge cu limba scoasă prin tot oraşul. Dacă nu-l reţinem, este în stare până mâine dimineaţă să-i pună în picioare pe toţi medicii de aici. N-a stârnit toţi câinii de pe strada mea? De doctor însă nu e nevoie, am mai spus, garantez că totul va fi bine. O femeie bătrână, mă rog, n-ar fi rău să fie angajată pentru diferite servicii, nu costă cine ştie cât. De altfel, şi el personal ar putea să ne fie de folos, n-o fi capabil numai de prostii. Are mâini, are picioare, va alerga la farmacie, fără să-ţi jignească sentimentele cu cine ştie ce acte de binefacere. Şi ce binefacere, mă rog? Nu este el acela care te-a adus în starea aceasta? N-a fost el acela care te-a făcut să te cerţi cu familia în care erai guvernantă, şi cu scopul exclusiv egoist de a se căsători cu dumneata? Am auzit noi… De altfel, a şi alergat la noi ca un nebun, zbierând în gura mare. N-am intenţia să mă bag împotriva voinţei nimănui şi am venit numai din principiu, pentru că toţi ai noştri sunt obligaţi să fie solidari; i-am spus-o asta încă înainte de a ieşi din casă. Dacă crezi că sunt de prisos, n-am decât să-ţi spun adio şi plec; dar să nu ne pomenim pe urmă cu cine ştie ce complicaţii pe care am putea să le evităm atât de uşor acum.

  Şi se sculă de pe scaun.

  Marie era atât de neajutorată, suferea atât de mult şi, trebuie s-o spunem deschis, se temea atâta de ceea ce o aşteaptă, încât nu îndrăzni s-o lase să plece. Dar femeia aceasta îi deveni deodată nesuferită; vorbea despre lucruri cu totul străine de ceea ce era în sufletul Mariei! Dar avertismentul despre o eventuală moarte în mâinile unei moaşe nepricepute o făcu să-şi învingă repulsia. În schimb, faţă de Şatov din clipa aceea se arătă şi mai pretenţioasă, şi mai necruţătoare. Ajunse, în cele din urmă, până la a-i interzice nu numai să se uite la dânsa, dar şi să stea cu faţa spre dânsa. Suferinţa ei se înteţea. Blestemele, chiar şi înjurăturile, deveneau mai violente.

  — Păi, dacă e aşa, să-l expediem mai bine afară, reteză Arina Prohorovna, are faţa albă ca varul, mai mult te sperie; e palid ca un cadavru! Dar dumneata ce ai, om ciudat şi caraghios ce eşti? Ce comedie!

  Şatov nu răspunse; era decis să nu răspundă nimic.

  — Am mai văzut eu taţi proşti în asemenea cazuri, care aproape să înnebunească, dar aceia cel puţin…

  — Încetează sau lasă-mă să crăp aici! Să nu mai rosteşti nici un cuvânt! Nu vreau, nu vreau! strigă Marie.

  — Ca să nu mai rostesc nici un cuvânt îmi este imposibil, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile; cam aşa te văd eu în situaţia în care te afli. Dar avem nevoie să vorbim şi despre ceea ce ne interesează direct: spune, ai ceva pregătit? Răspunde dumneata, Şatov, ea nu mai este în stare.

  — Spune, ce anume trebuie?

  — Vasăzică, n-aveţi nimic pregătit.

  Virghinskaia înşiră repede tot ce îi trebuia şi, ca să fim drepţi, mărginindu-se numai la cele absolut necesare, până la limita mizeriei. Câte ceva se găsi la Şatov. Marie îi întinse cheiţa sacului ca să caute el acolo ce mai avea. Întrucât însă mâinile îi tremurau, zăbovi destul de mult, încercând să descuie lacătul necunoscut. Marie se supără groaznic, dar când sări Arina Prohorovna ca să încerce ea, aceasta nu-i permise în ruptul capului să se uite în sacul ei şi cu un strigăt capricios stărui ca sacul să fie deschis numai de Şatov.

  Unele lucruri trebui să le ceară de la Kirillov. Dar îndată ce Şatov dădu să plece, Marie imediat începu să strige, chemându-l înapoi, şi nu se linişti decât atunci când Şatov, reîntors de pe scară, o asigură că nu va lipsi decât un minut cât îi trebuie ca să aducă ce mai este necesar.

  — Dumitale, cucoană, e greu să-ţi intre în voie cineva, râse Arina Prohorovna: ba stai