cu faţa la perete şi să nu îndrăznească nimeni să se uite la dumneata, ba să nu îndrăznească să plece nici pentru o clipă, gata să izbucneşti în lacrimi. Îl duci pe om în stare să intre la idei. Ia lasă, lasă mofturile şi nu te mai necăji, glumesc doar.

  — N-are voie să intre la nici un fel de idei!

  — Asta e acum, dacă nu era îndrăgostit de dumneata, nu alerga ca un turbat pe străzi, cu limba scoasă, şi n-ar fi stârnit prin oraş toţi câinii. Ştii că mi-a spart rama de la fereastră!

  V.

  Şatov îl găsi pe Kirillov tot aşa, plimbându-se de la un capăt la celălalt al camerei şi atât de distrat, încât părea că uitase de sosirea nevestei acestuia şi-l asculta fără să înţeleagă.

  — A, da, îşi aduse el aminte brusc, smulgându-se cu greu parcă şi numai pentru o clipă de la ideea care-l preocupa.

  — Da, da… o bătrână… Soţie sau bătrână? Ia stai: şi soţia, şi bătrâna, nu e aşa? Mi-aduc aminte; am fost; bătrâna vine, dar nu chiar acum. Ia perna asta. Altceva? Da… Ascultă, Şatov, ţi s-a întâmplat vreodată să ai clipe de armonie veşnică?

  — Ştii, Kirillov, n-ai voie să nu dormi deloc nopţile.

  Kirillov îşi reveni şi – lucru ciudat – începu să vorbească mult mai legat chiar decât vorbea întotdeauna; se vedea că totul fusese la el formulat de mult, poate chiar şi în scris:

  — Există clipe, nu durează decât cinci sau şase secunde, nu mai mult, când simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, deplin atinse. Nu e ceva pământesc; şi nu în sensul că ar fi ceva celest, ci în sensul că omul, în întruparea lui pământeană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi indiscutabil. Ai brusc senzaţia că simţi natura în toată plenitudinea ei şi te surprinzi îndată spunând: da, e adevărat. Zidind lumea, Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile de creaţie a zis: „Da, e adevărat, e bine”. Nu este… nu e înduioşare, ci numai aşa, bucurie. Nici că ierţi ceva, pentru că nu mai ai ce ierta. Nici iubire nu este, o, nu! – e ceva deasupra iubirii! E înfricoşător mai ales că e atât de limpede şi e atâta bucurie. Dacă ţine mai mult de cinci secunde, sufletul nu mai suportă şi trebuie să dispară. În aceste cinci secunde trăiesc o viaţă şi pentru ele îmi voi da întreaga viaţă, pentru că merită. Ca să suporţi zece secunde trebuie să te transformi fiziceşte. Eu cred că omul trebuie să înceteze de a naşte. Ce rost are să aduci pe lume copii, ce rost are evoluţia, dacă scopul este atins? În evanghelie se spune că după înviere nu se va mai naşte nimeni şi vor fi numai îngerii Domnului. E o aluzie. Soţia dumitale naşte?

  — Kirillov, îţi vine des asta?

  — La trei zile o dată, la o săptămână o dată.

  — Nu ai epilepsie?

  — Nu.

  — Înseamnă că te pândeşte. Fereşte-te, Kirillov, am auzit că epilepsia începe exact aşa. Un epileptic mi-a descris amănunţit această senzaţie premergătoare crizei, dar la fel cu ceea ce-mi spui dumneata; tot la cinci secunde limita şi el timpul, spunând că nu mai poate suporta. Adu-ţi aminte de ulciorul lui Mahomed, care nu se golise de tot, în răstimpul ce-i trebuise lui Mahomed, zburând pe calul său, să facă ocolul raiului. Ulciorul acesta reprezintă tocmai acele cinci secunde; prea seamănă cu armonia dumitale, iar Mahomed era un epileptic. Fereşte-te, Kirillov, să nu te lovească epilepsia!

  — Nu va avea timp, surâse blând Kirillov.

  VI.

  Noaptea trecea. Şatov era luat la goană, certat, chemat, Marie ajunsese în ultimul grad de frică pentru viaţa ei. Ţipa că vrea să trăiască „negreşit, negreşit!”, că se teme de moarte. „Nu trebuie, nu trebuie!” repeta ea. Dacă nu era Arina Prohorovna, într-adevăr, ar fi fost rău de tot. Treptat ea reuşi să-şi domine cu desăvârşire pacienta. Aceasta începu să asculte de fiecare cuvânt al ei, de fiecare strigăt, ca un copilaş. Arina Prohorovna se impunea prin severitate şi nu prin blândeţe, în schimb lucra cu o pricepere extraordinară. Se lumina de ziuă. Moaşei îi trăsni deodată să inventeze că Şatov ieşind mereu pe scară se roagă lui Dumnezeu şi izbucni în râs. Râse şi Marie, râse cu răutate, veninos, ca şi cum s-ar fi simţit mai uşor după acest râs. În cele din urmă, îl dădură pe Şatov afară de tot. Veni şi dimineaţa, rece şi umedă. El îşi lipi obrazul de perete, în colţ, exact ca în ajun când primise vizita lui Erkel. Tremura ca frunza, se temea să cugete, dar creierul lui se agăţa cu gândul de tot ce răsărea în închipuire, cum se întâmplă în vis. Visurile îl captivau mereu şi mereu se destrămau cum s-ar rupe un fir de aţă putredă.

  Dar iată că dinăuntru gemetele se transformară în zbierete îngrozitoare, pur animalice, insuportabile, imposibile. Voia să-şi astupe urechile, dar nu mai putu şi, căzând în genunchi, repeta inconştient: „Marie, Marie!”. Şi iată, în sfârşit, se auzi un ţipăt nou, un ţipăt care-l făcu pe Şatov să tresalte şi să sară în picioare, un ţipăt de prunc, slab, plesnit. Îşi făcu semnul crucii şi se repezi înăuntru. În braţele Arinei Prohorovna ţipa şi se vânzolea mişcând din mânuţe şi picioruşe o fiinţă mică, roşie, zbârcită, îngrozitor de neputincioasă şi depinzând, ca un firicel de praf, de cea dintâi suflare a vântului, dar care striga şi-şi afirma prezenţa, ca şi cum avea şi ea un drept deplin la viaţă… Marie zăcea fără simţire, dar peste un minut îşi deschise ochii şi se uită la Şatov cu o privire foarte ciudată: era cu totul nouă această privire, cum anume el nu era încă în stare să-şi dea seama, dar niciodată înainte nu văzuse la dânsa o asemenea privire.

  — E băiat? Băiat? o întrebă ea cu glas suferind