— Un puşti! strigă aceasta, răspunzându-i şi înfăşurând copilul.

  Pentru un moment, după ce-l înfăşură şi înainte de a-l culca de-a curmezişul patului între două perne, ea îl trecu în braţele lui Şatov să-l ţină puţin. Marie, cu coada ochiului şi temându-se parcă de Arina Prohorovna, îi făcu un semn din cap. El înţelese imediat şi apropiindu-se îi arătă pruncul.

  — Ce… drăguţ… şopti ea cu un zâmbet palid.

  — Ia te uită la dumnealui cum priveşte! râse veselă şi triumfătoare Arina Prohorovna, scrutând faţa lui Şatov. Ce mutră are!

  — Veseleşte-te, Arina Prohorovna… e o mare bucurie… bâigui Şatov cu o expresie idioată de fericire pe faţa lui care se lumină la auzul celor două cuvinte spuse de Marie despre copil.

  — Despre ce mare fericire vorbeşti dumneata? se distra Arina Prohorovna, agitându-se prin cameră, dereticând de zor ca să pună totul în ordine.

  — Taina apariţiei unei fiinţe noi, marea şi inexplicabila taină, Arina Prohorovna, şi-mi pare rău că nu înţelegi asta!

  Şatov bâiguia cuvintele fără şir, confuz, extaziat. Părea că-şi pierduse capul şi, peste voinţa lui, sufletul lui se descărca de la sine.

  — Erau doi şi deodată a apărut un al treilea om, un spirit nou, complet, deplin închegat, cum nu poate crea mâna omului; un cuget nou şi o dragoste nouă, e aproape înfricoşător… Nimic mai sublim nu poate exista pe lume!

  — Poftim, ce e în stare să îndruge! E pur şi simplu dezvoltarea continuă a organismului şi nimic mai mult, nici un fel de taină nu există în asta, râse cu sinceritate Arina Prohorovna. Dacă o luăm aşa, orice musculiţă este o taină. Altceva însă: oamenii de prisos n-ar trebui să se nască. Întâi şi întâi refaceţi totul în aşa fel ca ei să nu fie de prisos, şi pe urmă naşteţi-i. Dar aşa, uite acesta mâine-poimâine va trebui să fie dus la orfelinat… De altfel, e mult mai bine aşa.

  — Nu voi lăsa niciodată să fie dus de la mine la orfelinat! zise ferm Şatov cu privirea în duşumea.

  — Îl înfiezi?

  — Este fiul meu.

  — În definitiv ce mai vorbă multă, el este Şatov după lege, este Şatov şi n-ai de ce să pozezi în binefăcător al neamului omenesc. Dumnealor nu pot fără fraze pompoase. Ei bine, bine, numai că iată ce vreau să vă spun, domnilor, zise ea isprăvind dereticatul, eu trebuie să plec. Mai vin în dimineaţa aceasta şi deseară, de va fi nevoie de mine; dar acum, întrucât totul a decurs cu bine, trebuie să alerg şi în altă parte, sunt aşteptată acolo. Am văzut, Şatov, că te aşteaptă acolo o bătrână: e foarte bine că ai chemat-o, dar nu conta prea mult pe ea şi stai aici, rămâi lângă lehuză, poate va fi nevoie de dumneata; am impresia că Maria Ignatievna nu te va alunga… Bine, bine, glumesc…

  Şatov ieşi s-o conducă până la poartă şi pe drum ea mai adăugă:

  — Nici nu ştii ce caraghios erai, n-am s-o uit o viaţă întreagă; bani nu-ţi iau; şi în somn am să râd. Ceva mai caraghios de cum erai dumneata în noaptea asta nu mi-a fost dat să văd.

  Virghinskaia plecă deplin satisfăcută. După înfăţişarea lui Şatov şi felul cum vorbea era limpede ca ziua că omul acesta „se pregăteşte să ia în serios rolul de tată şi e un molâu cum nu găseşti altul pe lume”. Porni direct acasă, ca să-i împărtăşească lui Virghinski constatările ei, deşi îi venea mai aproape să treacă pe la o altă pacientă.

  — Marie, ea te sfătuieşte să nu dormi un timp, deşi îmi dau seama c-o să-ţi fie greu… începu Şatov sfios; rămân aici lângă fereastră ca să veghez lângă tine, ce zici?

  Se aşeză lângă fereastră în spatele divanului, ca să nu stea în ochii ei. Dar nu trecu nici un minut şi Marie îl chemă, rugându-l cu dezgust să-i îndrepte perna. El se apucă s-o facă. Ea se uita mânioasă în perete.

  — Nu aşa, of, nu aşa… Ce neîndemânatic!

  Şatov încercă să aranjeze şi mai bine perna.

  — Apleacă-te spre mine, zise ea brusc cu un glas aproape sălbatic, ferindu-şi privirea.

  El tresări, dar se aplecă.

  — Mai mult… Nu aşa… Mai aproape, şi deodată mâna ei stângă îl cuprinse cu repeziciune pe după gât şi el simţi pe fruntea lui un sărut tare, umed.

  — Marie!

  Buzele ei tremurau, se vedea că luptă să se stăpânească, brusc însă se ridică puţin sprijinită pe mâini şi cu ochii scânteietori strigă:

  — Nikolai Stavroghin e un ticălos!

  Recăzu cu faţa în pernă sleită, ca o tulpină tăiată de coasă, izbucnind într-un plâns isteric şi strângând cu putere în mâna ei mâna lui Şatov.

  Din clipa aceea ea nu-l mai lăsă să se depărteze de lângă dânsa şi-i ceru să se aşeze chiar la căpătâiul ei. Nu era în stare să vorbească mult, dar tot se uita la el, zâmbind fericită. Părea că devenise brusc o biată fiinţă prostuţă. Amândoi păreau renăscuţi. Şatov ba plângea ca un băieţaş, ba îndruga Dumnezeu ştie ce, confuz, înflăcărat, nebun; îi săruta mâinile; ea îl asculta încântată, poate chiar şi fără să înţeleagă, dar îşi trecea duios mâna slăbită prin firele chicii lui, apoi le netezea, bucurându-se. El îi vorbi despre Kirillov, despre viaţa nouă pe care ei acum „o vor reîncepe şi pentru totdeauna”, despre existenţa lui Dumnezeu şi despre oameni care toţi sunt buni… Entuziasmaţi, luară iar pruncul să-l admire.

  — Marie, strigă el ţinând pruncul în braţe, s-a terminat cu coşmarul de până acum, cu ruşinea şi putreziciunea! Ne apucăm de muncă şi pornim pe un drum nou tustrei, da, da! … Dar cum îl vom numi, Marie?

  — Pe el? Cum îl vom numi? repetă ea cu mirare şi deodată pe chipul ei se zugrăvi o profundă tristeţe.

  Îşi plesni palmele