— Marie, ce-i cu tine? strigă el dezolat.

  — Şi ai fost în stare, ai fost în stare… O, ingratule!

  — Marie, iartă-mă, Marie… Te-am întrebat numai cum îl vom numi. Eu nu ştiu…

  — Ivan, Ivan, îşi ridică ea faţa aprinsă şi scăldată în lacrimi, cum ai fost în stare să-ţi închipui că îi vom da un alt nume, îngrozitor?

  — Linişteşte-te, Marie, vai ce tulburată eşti!

  — Altă grosolănie? Ce înţeles vrei să atribui tulburării mele? Pariez că dacă aş fi vrut să i se dea… numele acela îngrozitor, te-ai fi declarat imediat de acord, nici n-ai fi băgat de seamă! O, ce ingraţi sunteţi, ce meschini, toţi, toţi!

  Peste un minut, desigur, veni iar împăcarea. Şatov o convinse să adoarmă. Ea adormi, dar continuând să ţină mâna lui în a ei, se trezea des, se uita la el temându-se parcă să nu plece şi adormea iar.

  Kirillov o trimise pe bătrână „cu felicitări” şi totodată şi cu ceai fierbinte, pârjoale calde şi supă cu pâine albă pentru „Maria Ignatievna”. Bolnava sorbi supa cu lăcomie, bătrâna reînfăşă copilul. Marie îl sili pe Şatov să mănânce o pârjoală.

  Timpul trecea. Şatov, sleit de puteri, adormi apoi pe scaun, sprijinindu-şi capul pe perna soţiei. Aşa îi găsi Arina Prohorovna, care se ţinu de cuvânt. Îi trezi făcând haz, discută cele trebuincioase cu Marie, cercetă copilul şi îi porunci iar lui Şatov să rămână nelipsit lângă lehuză. Apoi, mai făcând haz de „soţi” cu un aer de oarecare dispreţ şi orgoliu, plecă la fel de mulţumită ca şi dimineaţa.

  Întunericul se lăsase de tot când Şatov se trezi. Aprinse repede lumânarea şi alergă s-o cheme pe bătrână; dar în clipa când dădu să coboare scara, nişte paşi liniştiţi şi discreţi se auziră urcând spre el. Era Erkel.

  — Nu intra! şopti Şatov şi, prinzându-l de mână, îl trase înapoi spre poartă. Aşteaptă aici, vin îndată, am uitat de dumneata! O, cum ai ştiut să-mi aminteşti!

  Era atât de grăbit, încât nici nu mai trecu pe la Kirillov, ci se mulţumi s-o cheme numai pe bătrână. Marie se arătă disperată şi indignată că „a fost posibil să-i treacă prin cap s-o lase singură”.

  — Dar gândeşte-te, strigă el entuziasmat, că e ultimul pas! După aceea pornim pe un drum nou, şi niciodată, niciodată nu ne vom mai aminti de coşmarul acesta!

  Reuşi cu greu s-o convingă promiţând să se întoarcă exact la ora nouă; o sărută fierbinte, sărută şi copilul şi coborî repede la Erkel.

  Amândoi se îndreptară spre parcul Stavroghinilor de lângă conacul Skvoreşniki, la marginea căruia, într-un loc izolat unde începea pădurea de brazi, cu un an şi jumătate în urmă îngropase tipografia ce îi fusese încredinţată. Locul era pustiu şi sălbatic, nevăzut din conacul Skvoreşniki care se afla la o distanţă considerabilă. De la casa Filippov urmau să parcurgă vreo trei şi jumătate sau chiar patru verste.

  — Şi mergem aşa pe jos? Iau un birjar.

  — Vă rog foarte mult să nu faceţi asta, obiectă Erkel, au insistat mult să venim pe jos. Şi birjarul poate fi martor.

  — Bine… la dracu’! Totuna, numai să terminăm, să terminăm odată!

  Porniră în pas grăbit.

  — Erkel, băieţaşule, strigă Şatov, ai fost vreodată fericit?

  — Dumneata pari acum fericit, zise Erkel privindu-l cu multă curiozitate.

  Capitolul al şaselea.

  O noapte de chin.

  I

  În cursul zilei, Virghinski pierdu două ore ca să treacă pe la toţi „ai noştri” şi să-i anunţe că Şatov nu va denunţa sigur, pentru că se întorsese nevastă-sa şi născuse în camera lui un copil şi deci „ştiută fiind inima omenească”, era imposibil să-şi închipuie cineva că în aceste momente el poate fi primejdios. Dar spre surprinderea lui nu găsi aproape pe nimeni acasă, afară de Erkel şi de Leamşin. Erkel îl ascultă în tăcere, uitându-se cu o privire senină în ochii lui, şi la întrebarea directă: „Va merge la ora şase sau nu?” răspunse cu zâmbetul cel mai candid că „va merge, desigur”.

  Leamşin zăcea, probabil bolnav foarte serios, cu plapuma trasă peste cap. Văzându-l pe Virghinski se sperie şi, îndată ce acesta începu să vorbească, se apucă să dea din mâini pe sub plapumă, rugându-l să-l lase în pace. Şi totuşi vestea despre Şatov o ascultă; iar ştirea că ceilalţi n-au fost găsiţi acasă îl uimi vizibil. Se dovedi cu acest prilej că el aflase (de la Liputin) despre moartea lui Fedka şi se grăbi la rândul lui să-i povestească în vorbe confuze lui Virghinski, care la rându-i rămase uluit. Iar la întrebarea directă a lui Virghinski: „Trebuie să meargă sau nu trebuie?”, începu să-l implore dând din mâini că el „nu se amestecă, nu ştie nimic şi să fie lăsat în pace”.

  Virghinski se întoarse acasă deprimat şi profund tulburat; îl apăsa de asemenea faptul că trebuia să ascundă totul de familia sa; era obişnuit să-i spună totul soţiei şi dacă nu s-ar fi aprins în creierul lui încins în clipa aceea un gând nou, un plan nou împăciuitor în privinţa acţiunii de urmat, probabil că ar fi căzut şi el bolnav la pat, ca şi Leamşin. Dar gândul acesta nou îl întări, ba mai mult, începu să aştepte acum cu nerăbdare ora fixată şi porni chiar mult mai înainte spre locul de adunare.

  Era un loc sumbru, la capătul imensului parc al Stavroghinilor. M-am dus după aceea anume ca să-l văd şi, cum era şi de aşteptat, părea extrem de sumbru în seara aceea mohorâtă de toamnă. Se afla la marginea unei păduri bătrâne ce aparţinea rezervaţiilor statului; imenşi brazi seculari se puteau distinge ca nişte pete negre şi neclare în întunericul nopţii. Era atât de întuneric, încât la doi paşi distanţă doi oameni nu-şi puteau distinge siluetele; dar Piotr Stepanovici, Liputin şi apoi şi Erkel aduseseră felinare. Nu se ştie de