ce şi când, din timpuri imemorabile fusese construită aici din bolovani de piatră necioplită o grotă destul de becisnică. Masa, scaunele dinăuntrul grotei de mult putreziseră şi se fărâmaseră. La vreo două sute de paşi spre dreapta se afla marginea celui de-al treilea heleşteu al parcului. Aceste trei heleşteie, începând de la conac, erau unul după altul, mai bine de o verstă distanţă până la marginea parcului. Era greu de presupus că vreun zgomot, strigăt sau chiar împuşcătură ar fi putut ajunge la urechile locuitorilor bătrânului conac părăsit al Stavroghinilor. Odată cu plecarea de ieri a lui Nikolai Vsevolodovici şi în acelaşi timp a lui Aleksei Egorovici în toată casa nu rămăseseră decât vreo cinci-şase oameni din personal şi toţi, ca să zicem aşa, invalizi. În orice caz, aproape cu certitudine se putea presupune că, dacă ar fi auzit chiar vreunul dintre aceşti locatari rămaşi în singurătate ţipete sau strigăte de ajutor, s-ar fi făcut probabil mici de frică şi niciunul dintre ei nu s-ar fi mişcat ca să sară în ajutor de pe cuptoarele lor calde.

  La orele şase şi douăzeci de minute, aproape toţi, afară de Erkel, trimis după Şatov, se prezentară la faţa locului. Piotr Stepanovici de data aceasta nu mai întârzie, venise împreună cu Tolkacenko. Tolkacenko era posomorât şi îngrijorat; tot aerul lui hotărât şi insolent-lăudăros pe care-l afişase până atunci dispăruse. Aproape că nu se depărta cu nici un pas de Piotr Stepanovici şi părea că devenise brusc nemărginit de devotat acestuia; preocupat, căuta mereu să schimbe şoapte cu el; dar acesta aproape nu-i răspundea deloc sau mormăia numai ceva cu necaz, ca să scape de insistenţele lui.

  Şigaliov şi Virghinski veniseră chiar ceva mai devreme decât Piotr Stepanovici şi la apariţia acestuia se traseră imediat puţin mai deoparte, profund şi evident hotărâţi să tacă. Piotr Stepanovici îşi ridică felinarul şi-i cercetă cu o atenţie insolentă şi jignitoare. „Vor să vorbească”, miji în capul lui.

  — Leamşin lipseşte? îl întrebă el pe Virghinski. Cine a spus că e bolnav?

  — Sunt aici, făcu să se audă Leamşin apărând pe neaşteptate din umbra unui copac. Era îmbrăcat într-un palton călduros şi înfăşurat bine cu un pled pe umeri, încât era greu să i se distingă chipul chiar şi la lumina felinarului.

  — Vasăzică, lipseşte numai Liputin?

  Dar şi Liputin apăru în tăcere din grotă. Piotr Stepanovici ridică iar felinarul.

  — Ce v-aţi ascuns cu toţii, de ce nu vă arătaţi? …

  — Eu cred că avem cu toţii dreptul să ne păstrăm libertatea… mişcărilor noastre, murmură Liputin, deşi probabil fără să-şi dea seama ce anume a vrut să spună.

  — Domnilor, ridică glasul Piotr Stepanovici, pentru prima oară depăşind semişoapta de până atunci, ceea ce produse impresie, cred că vă daţi seama prea bine că n-are nici un rost acum s-o lungim. Ieri s-a spus şi s-a discutat totul precis şi definitiv. Poate că unii, judecând după fizionomii, ar avea ceva să declare; în cazul acesta îi rog s-o facă mai repede. La naiba, avem prea puţin timp la dispoziţie, şi Erkel poate să vină cu el din clipă în clipă…

  — Îl aduce negreşit, nu se ştie de ce strecură Tolkacenko.

  — Dacă nu mă înşel, mai întâi se va proceda la predarea tipografiei? se informă Liputin cu acelaşi aer al omului care nu-şi dă seama pentru ce pune această întrebare.

  — Bineînţeles, n-are nici un rost să pierdem obiectul, ridică Piotr Stepanovici felinarul spre faţa lui. Totuşi ieri ne-am înţeles că în mod efectiv nu va avea loc predarea-primirea. El ne va arăta punctul unde e îngropat obiectul; iar noi îl vom dezgropa după aceea. Ştiu că se află la vreo zece paşi de unul dintre colţurile acestei grote… dar, dracu’ să mă ia, cum ai reuşit să şi uiţi acest lucru, Liputin? Am convenit să-l întâmpini aici dumneata singur, şi după aceea vom apărea noi… Mă miră că mai întrebi sau numai o faci aşa, ca să te afli în treabă?

  Liputin tăcu posomorât. Tăceau şi ceilalţi. Vântul clătina vârfurile brazilor.

  — Sper, domnilor, că fiecare îşi va face datoria, le-o reteză cu nerăbdare Piotr Stepanovici.

  — Am aflat din sursă sigură că la Şatov s-a întors nevastă-sa şi peste noapte a născut un copil, vorbi deodată Virghinski, emoţionându-se şi grăbindu-se, abia izbutind să formuleze cuvintele şi gesticulând agitat. Cunoscând inima omenească… putem fi siguri că acum el nu va denunţa… pentru că e fericit… De aceea, am trecut adineauri pe la voi toţi, dar n-am găsit acasă pe nimeni… şi să vedem, poate că nici n-ar mai fi cazul acum…

  El se opri: i se tăiase respiraţia.

  — Dacă ai fi devenit brusc, domnule Virghinski, fericit, păşi spre dânsul Piotr Stepanovici, ai fi renunţat să faci nu un denunţ, despre aşa ceva nu este vorba, ci o faptă eroică cetăţenească de mare risc, pe care ai fi conceput-o înainte de a veni fericirea şi pe care ai fi socotit-o drept o datorie şi o obligaţie, cu tot riscul de a-ţi pierde fericirea?

  — Nu, n-aş fi renunţat! În ruptul capului n-aş fi renunţat! zise agitându-se Virghinski cu o înflăcărare aproape comică.

  — Ai fi preferat mai curând să devii iarăşi nefericit sau să ajungi un ticălos?

  — Da, da… ba chiar dimpotrivă… aş fi preferat să fiu un ticălos absolut… adică nu… poate că nu ticălos, ci, dimpotrivă, absolut nefericit, decât ticălos.

  — Ar trebui să ştii în cazul acesta că Şatov consideră acest denunţ drept o faptă eroică şi cetăţenească, convingerea sa supremă, şi drept dovadă este că riscă personal să fie tras la răspundere de autorităţi, deşi i se vor ierta multe desigur pentru acest denunţ. Unul ca el nu mai renunţă. Nici o fericire nu poate învinge aici; peste o zi îşi va veni în fire, reproşându-şi, şi se va duce să-şi facă datoria. De altfel, nici nu văd ce mare fericire poate să fie pentru el sosirea