milă de ea, îi trimiteam vreun cavaler ca s-o invite. Pe atunci avea douăzeci de ani, dar purta rochiţe scurte ca de fetiţă. Devenise jenant s-o primească cineva într-o casă onorabilă.

  — Parcă văd această aluniţă aplicată.

  — Ascultă ce-ţi spun eu, abia am venit şi am şi dat peste o intrigă. Ai citit doar scrisoarea prietenei mele Drozdova. Ce poate fi mai clar? Şi când colo, ce găsesc? Aceeaşi Drozdova neroadă – totdeauna a fost ea neroadă – mă priveşte întrebătoare: de ce adică am sosit? Poţi să-ţi închipui ce mirată am rămas! Mă uit şi constat că în jurul ei se tot învârteşte această Lembke însoţită de verişorul acela, nepotul bătrânului Drozdov – e limpede! Bineînţeles, am intervenit energic imediat şi Praskovia a trecut iar de partea mea, dar intriga rămâne intrigă!

  — Pe care ai reuşit totuşi s-o învingi. O, Bismarck al nostru!

  — Fără să fiu Bismarck, sunt capabilă totuşi să sesizez falsitatea şi prostia oriunde le întâlnesc. Lembke este falsitatea, iar Praskovia, prostia. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o femeie mai flască, ba şi cu picioarele umflate, ba şi bună la inimă. Ce poate fi mai stupid decât un nerod bun la inimă?

  — Dar un nerod rău, ma bonne amie, un nerod rău e şi mai nerod, replică generos Stepan Trofimovici.

  — Poate că ai dreptate, dar o mai ţii minte pe Liza?

  — Charmante enfant!

  — Numai că acum nu mai e enfant, ci femeie în toată firea şi încă o femeie cu caracter. Suflet nobil şi cu temperament şi, ceea ce-mi place mai mult la ea, nu prea o iartă pe maică-sa, neroada aceea credulă. Din cauza verişorului aceluia era cât pe-aci să se nască o istorie.

  — O clipă, păi, el nu e nici o rudă cu Lizaveta Nikolaevna… şi-a pus ochii cumva pe ea?

  — Să vezi, e un tânăr ofiţer, prea puţin vorbăreţ, ba modest chiar. Ţin să fiu dreaptă întotdeauna. Mi se pare că el personal e împotriva acestei intrigi şi nu urmăreşte nimic, toate sunt scorneli de-ale doamnei Lembke. Îi poartă multă stimă lui Nicolas. Înţelegi, totul depinde de Liza, am lăsat-o în relaţii excelente cu Nicolas, care mi-a promis şi el să vină la noi negreşit în noiembrie. Prin urmare, intriga o ţese numai doamna Lembke, iar Praskovia nu-i decât o biată femeie care orbecăie. Ba îmi spune că toate bănuielile mele nu sunt decât fantezii; iar eu îi spun verde în faţă că este o proastă. Şi sunt gata să confirm acest lucru şi la Judecata de Apoi. Şi dacă nu stăruia Nicolas să amân deocamdată, nici n-aş fi plecat de acolo fără s-o demasc pe această femeie falsă. Se linguşea pe lângă contele K. Profitând de protecţia lui Nicolas, voia să despartă un fiu de mamă. Dar Liza e de partea noastră, iar cu Praskovia m-am înţeles. Ştii, Karmazinov al nostru îi este rudă!

  — Cum? Ruda doamnei von Lembke?

  — Întocmai. O rudă mai îndepărtată.

  — Karmazinov, nuvelistul?

  — Ei da, scriitorul, ce te miră? Bineînţeles, el se consideră o somitate. Un îngâmfat! Ea va sosi împreună cu el; acolo face totul ca să-i intre în voie. Intenţionează, cică, să organizeze aici un fel de reuniuni literare; el va sosi pentru o lună, timp în care să-şi vândă ultima moşioară. Cât pe-aci era să dau ochii cu el în Elveţia, dar am reuşit să-l evit; deşi sper că el îmi va face onoarea să mă recunoască. Cândva mi-a scris o mulţime de scrisori. Venea în casa noastră. Aş fi vrut, Stepan Trofimovici, să te îmbraci mai bine; pe zi ce trece devii tot mai neglijent… O, cum ştii dumneata să mă chinuieşti! Ce citeşti acum?

  — Eu… eu…

  — Înţeleg. Ca de obicei, prietenii, chefurile, clubul, cărţile de joc şi reputaţia de ateu. Nu-mi place reputaţia aceasta, Stepan Trofimovici. N-aş vrea să te considere lumea ateu; mai ales acuma n-o doresc deloc. Nici înainte nu prea eram de acord, fie numai şi pentru faptul că totul nu este decât o vorbărie goală. A trebuit, în sfârşit, să ţi-o spun.

  — Mais, ma chčre…

  — Ascultă-mă, Stepan Trofimovici, în toate chestiunile savante eu, bineînţeles, faţă de dumneata sunt o ignorantă, dar în drum spre ţară m-am gândit mereu la dumneata. Şi-am ajuns la o convingere.

  — Care anume?

  — La convingerea că nu suntem noi singurii mai deştepţi decât toţi din lume şi că există oameni şi mai deştepţi.

  — E spiritual şi cât se poate de nimerit. Există oameni mai deştepţi, deci există oameni mai rezonabili şi prin urmare şi noi putem greşi, nu-i aşa? Mais, ma bonne amie, să zicem că eu greşesc, dar nu am şi eu un drept general uman suprem şi inalienabil de a mă bucura de libertatea conştiinţei? N-am eu dreptul să nu fiu neapărat bigot şi fanatic, dacă o vreau? Şi, bineînţeles, pentru toate acestea voi fi urât de tot felul de domni până la sfârşitul veacului. Et puis, comme on trouve toujours plus des moines que de raison, şi întrucât eu sunt perfect de acord cu aceasta…

  — Cum ai spus?

  — Am spus: on trouve toujours plus des moines que de raison şi întrucât eu sunt…

  — Probabil că nu sunt cuvintele dumitale; le-ai citit desigur undeva?

  — A spus-o Pascal.

  — Mi-am închipuit eu… că nu dumneata! De ce nu ştii niciodată s-o spui şi dumneata aşa scurt şi nimerit, ci o lungeşti la nesfârşit? E mult mai bine aşa decât cum ai vorbit adineauri despre frenezia administrativă…

  — Ma foi, chčre… de ce? În primul rând pentru că eu totuşi nu sunt un Pascal, et puis… În al doilea rând, noi, ruşii, nu ştim niciodată să exprimăm ceva pe limba noastră… cel puţin până în prezent nimeni n-a spus încă nimic…

  — Hm! poate că nu-i adevărat. Cel puţin notează-ţi şi memorează asemenea cuvinte,