— Chčre, chčre amie!

  — Acum când au sosit aici alde Lembke, Karmazinov… O, Doamne, ce mult ai decăzut. O, cât mă chinuieşti! Aş fi vrut ca oamenii aceştia să se pătrundă de respect faţă de dumneata, pentru că în realitate ei nu merită nici vârful unghiei dumitale, iar dumneata cum te ţii? Ce-au să vadă ei? Ce-am să le arăt?! În loc să constitui o nobilă mărturie, un exemplu pentru toţi, dumneata te înconjuri de nişte declasaţi; ai căpătat nişte deprinderi imposibile, ai decăzut, nu eşti în stare să renunţi la băutură şi la cărţi, citeşti numai scrierile lui Paul de Kock şi nu scrii nimic, nimic, în timp ce acolo toţi scriu; îţi iroseşti tot timpul în pălăvrăgeli. Dar e posibil, e admisibil oare să-ţi faci asemenea prieteni cum e nedespărţitul dumitale Liputin?

  — Dar de ce spui că e nedespărţitul meu? protestă timid Stepan Trofimovici.

  — Unde-i el acum? continuă tăios şi dur Varvara Petrovna.

  — El… el vă stimează nemărginit; a plecat la S-k, să ia în posesie moştenirea rămasă după moartea mamei sale.

  — Am impresia că nu face altceva decât să adune bani. Ce face Şatov? E tot aşa?

  — Irascible, mais bon.

  — Nu pot să-l sufăr pe Şatov al dumitale; e înrăit şi încrezut!

  — Cum se simte Daria Pavlovna?

  — Vorbeşti despre Daşa? Ce ţi-a venit? îl privi curioasă Varvara Petrovna. E bine sănătoasă, am lăsat-o la Drozdovi… Am auzit eu ceva în Elveţia despre fiul dumitale, dar mai mult de rău decât de bine.

  — Oh, c’est une histoire bien bęte. Je vous attendais, ma bonne amie, pour vous raconter…

  — Destul, Stepan Trofimovici, lasă-mă să mai răsuflu; sunt obosită. Mai avem timp să discutăm după pofta inimii, mai ales când este vorba despre ceva rău. Văd că începi să stropeşti când râzi, e un fel de decrepitudine la dumneata! Şi ce râs ciudat ai acum… Dumnezeule, câte deprinderi urâte ai reuşit să-ţi faci! Karmazinov nu va veni la dumneata! Dar şi aşa cei de aici se bucură din plin… Te-ai demascat complet. Ei bine, ajunge, ajunge, am obosit! Ar fi cazul, în definitiv, să cruţi omul!

  V.

  Stepan Trofimovici „a cruţat omul”, dar a plecat foarte tulburat.

  Se iviseră într-adevăr în firea prietenului nostru destule deprinderi urâte, mai ales în ultimul timp. Decăzuse vizibil şi foarte repede aproape în toate privinţele şi într-adevăr devenise cam neglijent. Începuse să şi bea mai mult ca înainte, se făcuse şi mai plângăreţ şi cu nervii nu prea stătea bine; începuse să dea şi semne de sensibilitate excesivă pentru lucrurile rafinate. Chipul lui căpătase o capacitate ciudată de a-şi schimba expresia cu repeziciune, trecând de la cea mai gravă şi solemnă, de pildă, la cea mai grotescă şi chiar stupidă. Nu putea suporta singurătatea şi necontenit râvnea şi aştepta să-l distreze cineva. Neapărat trebuia să i se spună vreun cancan sau vreo anecdotă care circula prin oraş şi era nerăbdător să audă zilnic altele noi. Iar dacă se întâmpla ca nimeni să nu treacă pe la el mai mult timp, umbla abătut prin încăperi, se oprea în faţa ferestrei molfăind şi muşcându-şi buzele îngândurat, oftând adânc, ba şi văicărindu-se în cele din urmă. Era mereu stăpânit de presentimente, se temea fără încetare de nu ştiu ce primejdie neaşteptată şi inevitabilă; devenise sperios; acorda o nefirească atenţie viselor.

  Toată ziua şi seara aceea le-a petrecut profund întristat, a trimis să mă cheme, părea foarte emoţionat, mi-a vorbit mult şi îndelung, dar foarte confuz. Varvara Petrovna ştia de mult că el nu-mi ascunde nimic. În cele din urmă am avut impresia că ar avea pe suflet o grijă mare, ceva despre care nici el nu-şi dădea bine seama ce poate fi. De obicei, când ne întâlneam noi doi singuri şi începea să mi se plângă, aproape întotdeauna, după un timp oarecare, apărea şi o sticluţă cu băutură, ca să ne consoleze. De data aceasta nu se servi vin şi observai de mai multe ori cum îşi înfrânează dorinţa de a trimite după băutură.

  — Şi de ce s-o fi supărând? se plângea el mereu, ca un copil. Tous les hommes de génie et de progrčs en Russie étaient, sont et seront toujours des cartofori et des beţivi, qui boivent de sting, iar eu parcă nu sunt chiar în aşa hal cartofor şi beţiv… Îmi reproşează de ce nu scriu nimic? Ciudată concepţie! … De ce zac mereu? Dumneata, zice, trebuie să fii un „exemplu şi să constitui un reproş”. Mais entre nous soit dit, ce altceva ar avea de făcut un om căruia i-a fost hărăzit să stea drept un „reproş”, decât să zacă, îşi dă seama ea de aceasta? Şi în sfârşit, se lămuri şi cauza acelei tristeţi majore şi profunde care-l chinuia de data aceasta atât de agasant. De nenumărate ori se apropie de oglindă oprindu-se îndelung în faţa ei. Întorcându-se în cele din urmă spre mine, îmi spuse cu un accent de stranie disperare:

  — Mon cher, je suis un om decăzut!

  Da, într-adevăr, până în această zi el rămăsese constant convins de un singur lucru, în ciuda „vederilor noi” şi cu toate „schimbările de concepţii” ale Varvarei Petrovna, şi anume că el continuă să fie fermecător pentru inima ei de femeie, că adică o atrage şi o interesează nu numai ca un surghiunit sau ca un savant cunoscut, dar şi ca un bărbat frumos. Această convingere măgulitoare şi liniştitoare trăia în el de douăzeci de ani şi era poate, dintre toate convingerile lui, aceea la care i-ar fi fost cel mai greu să renunţe. Presimţea el oare în seara aceea încercarea colosală ce îl aştepta în viitorul cel mai apropiat?

  VI.

  Voi trece acum la descrierea acelei întâmplări în bună parte hazlie şi cu care începe de fapt cronica mea.