Acum se ştie până în cele mai mici amănunte cum s-a produs acel groaznic eveniment. Mai întâi, Liputin îi întâmpină pe Erkel şi pe Şatov în faţa grotei; Şatov nu-l salută şi nu-i întinse mâna, dar imediat, foarte grăbit şi cu glas tare, întrebă:

  — Ei, unde e cazmaua şi n-aveţi un felinar? Nici o teamă, nimeni nu vine pe aici, iar în Skvoreşniki nu se va auzi chiar dacă tragi cu tunul. Iată locul, chiar aici, în acest punct…

  Şi, într-adevăr, el izbi cu piciorul într-un loc aflat la vreo zece paşi de la colţul din spate al grotei, în direcţia pădurii. În aceeaşi clipă se năpusti asupra lui din spate Tolkacenko, care stătea ascuns în dosul unui copac, iar Erkel îl prinse tot din spate ţinându-l de coate. Liputin sări asupră-i din faţă. Toţi trei îl doborâră imediat şi-l apăsară la pământ. Atunci sări şi Piotr Stepanovici cu revolverul în mână. Se spune că Şatov apucă să-şi întoarcă capul spre dânsul şi să-l recunoască. Trei felinare luminau scena. Şatov scoase deodată un strigăt scurt şi disperat; dar n-a mai fost lăsat: Piotr Stepanovici lipi ţeava revolverului încet şi sigur de fruntea lui şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura se pare n-a fost prea răsunătoare, pentru că cel puţin la Skvoreşniki n-a auzit-o nimeni. O auzi, bineînţeles, Şigaliov, care probabil nici n-apucase să se depărteze mai mult de trei sute de paşi, auzi şi strigătul şi împuşcătura, dar după propria lui mărturie nu se întoarse şi nu se opri. Moartea a fost fulgerătoare. O prezenţă de spirit completă – n-aş spune şi calmă – păstrase numai Piotr Stepanovici; lăsându-se pe vine, el cercetă în grabă, dar cu mâna sigură, buzunarele mortului. Bani nu găsiră asupra lui (portofelul rămăsese pe perna Mariei Ignatievna). Se găsiră două-trei petice de hârtie, fără importanţă, o notiţă de birou, titlul unei cărţi şi un cont vechi de la un restaurant din străinătate. Toate hârtiuţele acestea Piotr Stepanovici le trecu în buzunarul său şi, observând deodată că toţi se îngrămădiseră cu ochii aţintiţi pe cadavru şi nu fac nimic, începu să înjure brutal şi mânios, îndemnându-i să se grăbească; Tolkacenko şi Erkel, revenindu-şi, se repeziră în grotă de unde aduseră două pietre de câte şapte-opt kilograme greutate fiecare, ascunse acolo încă în cursul dimineţii şi pregătite în acest scop, adică bine legate în frânghii. Întrucât cadavrul urma să fie dus până la heleşteul cel mai apropiat (al treilea) şi aruncat în apă, se apucară să-i lege pietroaie de picioare şi de gât. Lega Piotr Stepanovici, iar Tolkacenko şi Erkel ţineau şi îi dădeau pe rând pietrele. Erkel îi dădu piatra primul şi în timp ce Piotr Stepanovici, mormăind şi înjurând, o lega cu funia de picioare, Tolkacenko, în tot timpul acesta destul de lung, ţinu piatra în mâini, aplecându-se mult şi cu respect parcă cu tot corpul înainte, ca să servească piatra imediat, la cel dintâi semn, şi nu se gândi măcar un moment să-şi depună deocamdată povara jos. Când, în sfârşit, amândouă pietroaiele fură legate şi Piotr Stepanovici se ridică de jos ca să vadă feţele celor prezenţi, interveni un fapt foarte ciudat şi cu totul neaşteptat, care îi uimi pe toţi.

  După cum spuneam, aproape toţi stăteau fără să facă nimic, afară de Tolkacenko şi Erkel. Virghinski, deşi se repezise odată cu ceilalţi spre Şatov, nu puse mâna pe el şi nici nu ajută să fie ţinut. Iar Leamşin apăru în grup abia după împuşcătură. Cu toţii în decursul percheziţionării şi legării cadavrului, care ţinu poate vreo zece minute, păreau că îşi pierduseră o parte din conştiinţă. Se grupară cu toţii împrejur şi, înainte de a încerca vreo nelinişte sau teamă, rămaseră câteva clipe cuprinşi de o nespusă mirare. Liputin stătea în faţă chiar lângă cadavru. Virghinski, în spatele lui, se uita peste umărul său cu un fel de curiozitate cu totul aparte şi străină parcă, ba se ridica şi în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Iar Leamşin se ascunse în spatele lui Virghinski şi numai uneori scotea capul cu teamă ca să privească şi iar şi-l ascundea. Când, în sfârşit, pietrele fură legate şi Piotr Stepanovici se ridică în picioare, Virghinski fu apucat brusc de un tremur mărunt şi, plesnindu-şi palmele, strigă îndurerat cât îl ţinea glasul:

  — Nu e asta, nu e asta! Nu, deloc nu e asta!

  Ar fi adăugat poate şi altceva la această exclamaţie atât de tardivă, dar Leamşin nu-l lăsă să termine: cu toată puterea el îl cuprinse deodată pe la spate şi scoase un ţipăt absolut neverosimil. Există momente de mare spaimă, de pildă, când omul începe să strige cu un glas ce pare străin, un glas pe care nimeni înainte n-ar fi bănuit că ar putea să-l scoată, şi momentul acesta este într-adevăr îngrozitor. Leamşin scosese un asemenea strigăt, care nu avea în el nimic omenesc, ci ceva de fiară. Strângând tot mai tare şi mai tare mâinile care i se încleştaseră convulsiv în jurul lui Virghinski, el ţipa fără încetare, fără nici o întrerupere, holbându-şi ochii la toţi şi cu gura larg deschisă, iar cu picioarele izbea mărunt-mărunt pe loc în pământ, ca un ropot de bătăi în tobă. Virghinski se sperie într-atâta, încât începu şi el să ţipe ca un nebun, cuprins parcă şi el de o furie turbată, ceea ce de la Virghinski nu s-ar fi aşteptat nimeni, şi căutând să se smulgă din înlănţuirea lui Leamşin, zgâriindu-l şi izbindu-l cât putea să ajungă cu mâinile. Erkel îl ajută în cele din urmă să scape de Leamşin. Dar când Virghinski sări înspăimântat la vreo zece paşi de Leamşin, acesta, văzându-l deodată pe Piotr Stepanovici, scoase iar un ţipăt prelung şi se năpusti asupra lui. Poticnindu-se de cadavru, el căzu peste Piotr Stepanovici, cuprinzându-l într-o îmbrăţişare sălbatică, tot atât de strânsă şi de