şi să-l duci acasă. Ai posibilitatea să-l influenţezi şi mai ales să-i explici în ce măsură se expune el cel dintâi prin laşitatea sa. Nu vreau deloc să mă îndoiesc, domnule Virghinski, de ruda dumitale Şigaliov, ca şi de dumneata; el nu va denunţa. Rămâne să regretăm atitudinea lui; el n-a declarat că ar vrea să părăsească societatea şi de aceea e prea devreme să-l îngropăm. Aşadar, grăbiţi-vă, domnilor; deşi acolo stau nişte capete de berbeci, orice prudenţă se impune de la sine…

  Virghinski porni împreună cu Erkel. Erkel, predându-l pe Leamşin lui Tolkacenko, apucă să-l aducă în faţa lui Piotr Stepanovici şi să declare că acela şi-a venit în fire, regretă şi cere iertare şi că de altfel nici nu ţine minte ce a fost cu el. Piotr Stepanovici porni singur, ocolind pe partea cealaltă a heleşteelor, pe lângă parc. Drumul acesta era cel mai lung. Spre mirarea lui, aproape la jumătatea drumului, îl ajunse din urmă Liputin.

  — Piotr Stepanovici, mă tem că Leamşin va denunţa!

  — Nu, după ce-şi va reveni complet, îşi va da seama că primul care va bate drumul Siberiei va fi el, dacă denunţă. Acum nimeni nu ne mai denunţă, nici dumneata.

  — Dar dumneata?

  — Bineînţeles, vă bag pe toţi la zdup, imediat ce veţi face o singură mişcare pentru a trăda, şi voi ştiţi acest lucru. Dar nu veţi trăda. Pentru asta ai alergat după mine aproape doi kilometri?

  — Piotr Stepanovici, Piotr Stepanovici, poate că nici nu ne vom mai întâlni vreodată!

  — De ce crezi aşa ceva?

  — Spune-mi un singur lucru numai.

  — Ce anume? Ei bine, aş vrea ca dumneata să te cari cât mai repede.

  — Un singur răspuns, dar să fie exact: suntem cumva singurul cerc de cinci pe lume sau e adevărat că există câteva sute de asemenea cercuri? Întreb în sensul cel mai înalt, Piotr Stepanovici.

  — O văd după starea dumitale. Dar ştii că dumneata eşti mai primejdios decât Leamşin?

  — Ştiu, ştiu, dar mă interesează răspunsul, răspunsul dumitale.

  — Cap sec ce eşti! Dar nu ţi-e totuna acum, dacă există un singur cerc sau o mie?

  — Vasăzică, unul singur! Am ştiut eu! strigă Liputin. Întotdeauna am ştiut că e unul singur, până în această ultimă clipă…

  Şi fără să mai aştepte vreun alt răspuns, se întoarse şi dispăru repede în întuneric.

  Piotr Stepanovici rămase un timp pe gânduri.

  — Ba nu, nimeni nu va denunţa, zise el hotărât, dar grupul trebuie să rămână grup şi să dea ascultare sau îi… ce indivizi ticăloşi sunt totuşi!

  II.

  Se duse mai întâi drept acasă la el şi, foarte meticulos, fără grabă, îşi făcu valiza. Dimineaţa la şase pleca trenul expres. Acest tren expres matinal circula o singură dată pe săptămână şi fusese înfiinţat de foarte curând, în chip experimental deocamdată. Piotr Stepanovici, deşi îi prevenise pe „ai noştri” că pentru un timp va pleca prin judeţ, avea în intenţie, după cum s-a constatat ulterior, cu totul altceva. Terminând cu bagajele, el îi plăti gazdei anunţate din timp şi se mută cu o trăsură la Erkel, care locuia aproape de gară. Şi abia după aceea, cam pe la ora unu, porni spre locuinţa lui Kirillov, la care pătrunse iarăşi prin trecătoarea ascunsă a lui Fedka.

  Piotr Stepanovici era într-o dispoziţie îngrozitoare. Afară de numeroase alte şi foarte importante pentru el nemulţumiri (tot nu ştia încă nimic despre Stavroghin), primi se pare – pentru că n-aş putea afirma cu siguranţă – în cursul zilei, de undeva (cel mai probabil din Petersburg), o ştire secretă despre primejdia care-l ameninţă în scurt timp. Bineînţeles, cu privire la intervalul acesta de timp, la noi în oraş circulă acum numeroase legende; dar chiar dacă se ştia ceva sigur, acest lucru nu-l ştiau decât aceia care trebuiau să fie la curent. Eu, personal, presupun că Piotr Stepanovici s-ar putea să fi avut legături şi în alte părţi afară de oraşul nostru, încât într-adevăr putea să fi primit vreo înştiinţare. Ba sunt şi convins, contrar îndoielii disperate şi cinice a lui Liputin, că mai avea două-trei grupuri de câte cinci afară de al nostru, de exemplu, în cele două capitale; şi de nu erau chiar grupuri de cinci, în orice caz avea nişte legături şi relaţii, ba dintre cele mai curioase poate. La vreo trei zile după plecarea lui din oraş, se primi un ordin din capitală pentru arestarea lui imediată, pentru ce anume – pentru afacerea noastră sau altele – nu ştiu. Ordinul sosi într-un moment când nu putea decât să intensifice sentimentul cumplit de frică, aproape mistică, care cuprinsese autorităţile noastre şi întreaga societate constant uşuratică până atunci, imediat după descoperirea asasinării misterioase şi foarte semnificative a studentului Şatov, asasinat care pusese vârf tuturor absurdităţilor ce avuseseră loc la noi şi circumstanţelor extrem de misterioase în care se produsese acest caz. Dar ordinul sosise cu întârziere: Piotr Stepanovici se afla deja la Petersburg, sub alt nume, de unde, aflând cum stau lucrurile, se strecură peste graniţă… Dar văd că am anticipat prea mult.

  El intră la Kirillov cu un aer răutăcios şi sfidător. Voia parcă să smulgă de la Kirillov şi ceva personal, afară de ceea ce îl interesa în primul rând, să se răzbune asupra acestuia pentru cine ştie ce nemulţumire a sa. Kirillov păru că se bucură de venirea sa; se vedea că-l aşteptase mult şi cu o nerăbdare bolnăvicioasă. Avea faţa şi mai palidă ca de obicei, privirea ochilor săi negri era grea şi de o fixitate ciudată.

  — Începusem să cred că nu mai vii, zise el apăsat de pe colţul divanului, de unde nici nu se mişcase în întâmpinarea lui Piotr Stepanovici. Acesta se opri în faţa lui şi, înainte de a vorbi, îi scrută cu multă atenţie chipul.

  — Înseamnă că totul e în ordine, şi nu renunţăm la intenţia noastră, bravo! zâmbi el cu un aer insolent şi