oblig cu forţa, te-aş obliga. Dar văd că eşti un ticălos, se înfierbânta tot mai mult Piotr Stepanovici. Atunci ne-ai cerut bani şi ne-ai promis marea cu sarea… Dar să ştii că nu plec de aici fără rezultat, să văd cel puţin cum îţi vei crăpa ţeasta singur.

  — Vreau să pleci imediat, se opri Kirillov ferm în faţa lui.

  — A, nu, aşa ceva este imposibil, puse mâna iar pe revolver Piotr Stepanovici, te pomeneşti că acum de ciudă şi laşitate îţi va trăsni prin cap să amâni totul şi mâine să te duci cu denunţul, ca să-ţi faci rost de bani; pentru asta îţi voi plăti doar. Dracu’ să vă ia, indivizi ca dumneata sunt capabili de orice! Dar să n-ai nici o grijă, am prevăzut totul: nu voi pleca de aici până nu-ţi voi găuri ţeasta cu acest revolver, cum am făcut şi cu ticălosul de Şatov, dacă vei fi atât de laş şi vei renunţa la hotărârea dumitale, dracu’ să te ia!

  — Vrei neapărat să vezi curgând şi sângele meu?

  — Nu din răutate, înţelege-mă; puţin îmi pasă. Ci ca să fiu liniştit pentru cauza noastră. Nu pot conta pe oameni, vezi şi dumneata. Eu nu înţeleg rostul fanteziei dumitale, să te omori. Nu ţi-am sugerat eu asta. Ci dumneata singur ai declarat acest lucru şi nu mie primul, ci membrilor din străinătate. Şi adu-ţi aminte, nimeni dintre ei n-a căutat să te tragă de limbă, nimeni dintre ei nu te cunoştea deloc, singur ai venit să-ţi expui ideile din sentimentalism. Ce pot face eu, dacă pe aceasta s-a bazat, cu consimţământul şi chiar la propunerea dumitale (bagă de seamă: la propunerea dumitale!), un anumit plan de acţiune al nostru de aici, care acum nu mai poate fi schimbat nicicum. Te-ai pus într-o situaţie care ţi-a dat posibilitatea să cunoşti prea multe din ceea ce nu trebuia să cunoşti. Dacă-ţi căşunează să te duci mâine şi să ne denunţi, îţi închipui cumva că ne va conveni grozav, cum crezi? Nu, nu; te-ai obligat, ţi-ai dat cuvântul, ai primit bani. Toate astea n-ai cum să le negi…

  Piotr Stepanovici se înfierbântase teribil, dar Kirillov nu-l asculta de mult. Se plimba prin cameră, adâncit în gânduri.

  — Îmi pare rău de Şatov, zise el oprindu-se iar în faţa lui Piotr Stepanovici.

  — Şi mie îmi pare rău, dacă vrei să ştii, cum…

  — Taci, ticălosule! urlă Kirillov, făcând o mişcare cumplită şi prea grăitoare. Te omor!

  — Bine, bine, să zicem că am minţit, de acord, nu-mi pare deloc rău; hai, destul, destul! sări el cu teamă, întinzând mâna înainte.

  Kirillov se potoli şi iar porni să se plimbe.

  — Nu voi amâna deloc, vreau chiar acum să mă omor; toţi sunt nişte ticăloşi.

  — Iată o idee; bineînţeles că toţi sunt nişte ticăloşi şi întrucât un om cinstit se umple de scârbă, atunci…

  — Imbecilule, şi eu sunt un ticălos ca şi tine, ca şi toţi, şi nu sunt un om cinstit. N-au existat nicăieri cinste şi onestitate.

  — În sfârşit, te dumerişi. Se poate că până acum să nu-ţi fi dat seama, Kirillov, cu inteligenţa dumitale, că toţi sunt la fel, că nu există nici mai buni, nici mai răi, ci doar mai deştepţi sau mai proşti, şi că de vreme ce toţi sunt ticăloşi (lucru, de altfel, absurd), atunci înseamnă că nu trebuie să existe nici neticăloşi?

  — Aud? Într-adevăr, nu glumeşti? Kirillov îl privi cu oarecare mirare. Cu atâta foc şi atât de simplu… E posibil ca indivizi ca tine să aibă convingeri?

  — Kirillov, niciodată n-am putut înţelege de ce vrei să te omori. Ştiu doar că o faci din convingere… fermă. Dar dacă simţi nevoia să-ţi descarci sufletul, îţi stau la dispoziţie… trebuie însă să ţinem seama de timp…

  — Cât e ora?

  — Oho, două fix, îşi controlă ceasul Piotr Stepanovici şi-şi aprinse o ţigară.

  „Se pare că mai sunt ceva şanse de înţelegere”, gândi el.

  — N-aş avea ce să-ţi spun, murmură Kirillov.

  — Ţin minte că era vorba despre Dumnezeu… mi-ai explicat o dată; ba de două ori chiar. Dacă te împuşti, devii Dumnezeu, aşa mi se pare?

  — Da, devin Dumnezeu.

  Piotr Stepanovici nici nu zâmbi măcar; aştepta; Kirillov îl privi scrutător.

  — Dumneata eşti un escroc şi intrigant politic, vrei pur şi simplu să mă abaţi spre filosofie şi extaz şi să obţii împăcarea, ca să-mi alungi mânia şi, când mă vei vedea împăcat, să-mi smulgi menţiunea în bilet că eu l-am omorât pe Şatov.

  Piotr Stepanovici răspunse cu o candoare aproape naturală:

  — Să zicem că sunt o asemenea canalie, şi totuşi în aceste ultime clipe nu-ţi este absolut indiferent, Kirillov? De ce adică să ne certăm: dumneata eşti aşa, eu sunt aşa, ce rost are? Şi unde mai pui că amândoi…

  — Suntem nişte canalii.

  — Să zicem că suntem şi canalii. Ştii doar că nu sunt decât vorbe.

  — O viaţă întreagă am dorit să fie numai vorbe. De aceea am şi trăit, fiindcă n-am vrut să fie aşa. Şi acum, tot timpul, vreau să fie numai vorbe.

  — Ce să-i faci, fiecare caută unde-i este mai bine. Peştele… adică fiecare caută un fel de confort; atâta tot. E un lucru prea cunoscut.

  — Confort, zici?

  — Nu merită să ne certăm din cauza unor cuvinte.

  — Ba nu, ai spus-o foarte bine; fie şi confort. Dumnezeu este necesar, şi de aceea trebuie să existe.

  — Perfect.

  — Dar eu ştiu că el nu există şi nu poate exista.

  — Aşa e mai exact.

  — Cum de nu înţelegi că un om stăpânit de asemenea două idei nu poate rămâne în viaţă?

  — Şi deci nu-i rămâne decât să se împuşte, nu-i aşa?

  — Cum de nu înţelegi că numai acest singur fapt îi