impune omului să se împuşte? Nu înţelegi că poate exista un asemenea om, unul din o mie de milioane ale voastre, unul care nu vrea să admită aşa ceva şi nu poate suporta.

  — Înţeleg doar atât: că dumneata, mi se pare, eziţi… E foarte rău.

  — Şi pe Stavroghin l-a devorat ideea, trecu peste remarcă Kirillov, plimbându-se posomorât prin cameră.

  — Cum adică, ciuli urechile Piotr Stepanovici, care idee? Ţi-a spus el ceva?

  — Nu, am ghicit-o singur: Dacă crede Stavroghin, nu crede că crede. Iar dacă nu crede, nu crede că nu crede.

  — Totuşi, Stavroghin mai are şi altceva, mai inteligent decât asta, murmură arţăgos Piotr Stepanovici, urmărind cu nelinişte întorsătura pe care o lua discuţia şi observând chipul palid al lui Kirillov.

  „Dracu’ să-l ia, nu se va împuşca, gândea el, o presimţeam mereu, o scrânteală cerebrală şi nimic altceva; ce oameni păcătoşi!”

  — Tu eşti ultimul om pe care-l văd; n-aş vrea să ne despărţim cu duşmănie, îl ferici deodată Kirillov.

  Piotr Stepanovici nu răspunse imediat. „Ei drăcie, ce-o mai fi şi asta?” gândi el iarăşi.

  — Crede-mă, Kirillov, că n-am nimic împotriva dumitale, ca om, şi întotdeauna…

  — Tu eşti un ticălos şi o pseudointeligenţă. Dar şi eu sunt la fel şi mă voi împuşca, iar tu vei rămâne în viaţă.

  — Vrei să spui deci că sunt atât de mârşav, încât voi dori să rămân în viaţă.

  Nu putea decide încă dacă continuarea acestei discuţii într-un asemenea moment e convenabilă sau nu pentru el şi de aceea hotărî „să se lase în voia împrejurărilor”. Dar tonul de superioritate şi de dispreţ constant şi făţiş al lui Kirillov îl irita şi înainte întotdeauna, iar acum nu se ştie de ce îl irita şi mai mult. Poate că prin faptul că acest Kirillov peste o oră urma să moară (Piotr Stepanovici nu pierdea totuşi din vedere acest lucru), i se înfăţişa lui deja în chip de semiom, adică într-o situaţie care nu permitea să i se îngăduie o asemenea atitudine orgolioasă.

  — Am impresia că te lauzi în faţa mea prin aceea că te vei împuşca?

  — Întotdeauna mă mira faptul că toţi continuă să trăiască, nu-i auzi remarca Kirillov.

  — Hm, să zicem că e o idee, dar…

  — Maimuţoiule, îmi cânţi în strună ca să mă subjugi. Taci, nu vei înţelege nimic. Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu.

  — Tocmai acest punct nu l-am putut înţelege niciodată la dumneata: prin ce eşti Dumnezeu, adică?

  — Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui, şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sunt dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă.

  — Voinţa absolut liberă? Şi de ce eşti dator?

  — Pentru că întreaga voinţă a devenit a mea. E posibil ca nimeni din toată planeta aceasta, desfiinţându-l pe Dumnezeu şi crezând în puterea absolut liberă a voinţei sale suverane, să nu îndrăznească să-şi afirme această voinţă absolut liberă, în sensul ei integral? Ca şi cum un sărac ar primi o moştenire, şi speriindu-se, n-ar îndrăzni să se apropie de sac, considerându-se neînstare de a-l stăpâni. Vreau să-mi afirm voinţa absolut liberă. Chiar dacă voi fi singurul, dar o voi face.

  — Fă-o atunci.

  — Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-mi pun capăt zilelor mele.

  — Dar nu eşti singurul care se omoară; există mulţi sinucigaşi.

  — Din anumite cauze. Dar fără nici un fel de cauză, ci numai pentru a afirma libertatea deplină a voinţei suverane, o voi face numai eu. „Nu se va împuşca”, se gândi iar Piotr Stepanovici.

  — Ştii ce, remarcă el iritat, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorându-mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

  — A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi.

  „Rodul meditaţiei sale proprii”, murmură mânios Piotr Stepanovici.

  — Sunt obligat să afirm necredinţa, continua să se plimbe prin cameră Kirillov. Pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există. În sprijinul meu stă istoria omenirii. Omul n-a făcut altceva decât să-şi născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în aceasta constă întreaga istorie universală de până acum. Sunt primul în întreaga istorie universală care n-am voit să-mi născocesc un Dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna.

  „Nu se va împuşca”, gândi cu nelinişte Piotr Stepanovici.

  — Dar cine să afle? îl aţâţă el. Nu suntem aici decât eu şi dumneata; Liputin poate?

  — Toţi trebuie să afle; vor afla toţi. Nu este nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. A spus-o el.

  Şi, cu un extaz febril, Kirillov arătă spre icoana Mântuitorului, în faţa căreia ardea candela. Piotr Stepanovici se înfurie.

  — Vasăzică, tot mai crezi în el, ba ai aprins şi candela; nu cumva „pentru orice eventualitate”?

  Kirillov nu-i răspunse nimic.

  — Ştii ce ţi-aş spune eu: am impresia că tu crezi mai mult chiar decât un popă.

  — În cine să cred? În el? Ascultă, se opri Kirillov, rămânând cu privirea fixă plină de extaz aţintită în gol. Ascultă, o idee grandioasă: a existat pe faţa pământului o zi şi în centrul pământului, trei cruci. Unul de pe cruce credea atât de mult, încât i-a spus celuilalt: „Astăzi vei fi cu mine în rai”. Se sfârşi ziua, amândoi muriră, porniră şi nu