găsiră nici raiul, nici învierea. Cele spuse nu se adeveriră. Ascultă: omul acesta era spiritul cel mai sublim de pe faţa pământului, constituia însăşi raţiunea lui de a fi. Întreaga planetă, cu tot ce există pe suprafaţa ei, fără acest om nu este decât o nebunie. N-a existat nici înainte, nici după el unul asemenea lui şi niciodată, până la această minune. Tocmai de aceea este o minune, pentru că n-a existat şi nu va exista unul ca el niciodată. Iar dacă este aşa, dacă legile naturii nu l-au cruţat nici pe acesta, nefiindu-le milă nici de propria lor minune, ci l-au obligat şi pe dânsul să trăiască în mijlocul minciunii şi să moară pentru minciună, înseamnă că întreaga planetă este o minciună, se întemeiază pe minciună şi pe o ironie stupidă. Înseamnă că înseşi legile planetei sunt o minciună şi o farsă diavolească. Ce rost are atunci să trăieşti, răspunde, dacă eşti om?

  — E un alt aspect al problemei. Mi se pare că ai confundat aici două cazuri diferite; ceea ce este departe de a oferi o certitudine. Dă-mi voie însă, să zicem că dumneata eşti Dumnezeu?! Să zicem că s-a terminat minciuna şi dumneata ai ajuns să-ţi dai seama că toată minciuna provine din faptul că a existat până acum alt Dumnezeu. Mai departe?

  — În sfârşit, ai înţeles! strigă Kirillov entuziasmat. Vasăzică se poate înţelege dacă şi unul ca tine a înţeles! Îţi dai seama acum că salvarea tuturor stă în a demonstra această idee. Cine s-o demonstreze? Eu! Nu înţeleg cum a putut până acum un ateist, ştiind că nu există Dumnezeu, să nu se omoare imediat? Să-ţi dai seama că nu există Dumnezeu şi să nu-ţi dai seama imediat că tu însuşi ai devenit prin aceasta Dumnezeu este o inepţie, altminteri te omori imediat. În momentul când ai ajuns însă la această conştiinţă – tu eşti domn şi împărat şi nu te vei omorî, ci vei trăi în gloria cea mai sublimă. Şi numai acela care primul a ajuns conştient de aceasta trebuie să se omoare singur neapărat, altfel cine va începe şi va demonstra? Eu mă voi omorî negreşit pentru a începe şi a demonstra. Eu sunt deocamdată Dumnezeu fără voie şi sunt nefericit pentru că sunt obligat să-mi afirm voinţa suverană absolut liberă. De aceea omul a fost până acum atât de nefericit şi de sărac, pentru că s-a temut să-şi afirme punctul capital, al voinţei absolut libere, şi se manifesta astfel numai periferic, ca un şcolar. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Dar îmi voi afirma libertatea absolută de voinţă, sunt obligat să cred că nu cred. Voi începe şi voi termina, şi voi deschide porţile. Şi voi salva. Numai acest lucru îi va salva pe toţi oamenii şi în generaţia următoare chiar îi va regenera fiziceşte; pentru că în înfăţişarea lui fizică de acum, după cum mi-am dat seama eu, omul nu poate exista fără Dumnezeul anterior. Timp de trei ani am căutat atributul dumnezeirii mele şi l-am găsit: atributul dumnezeirii mele este Voinţa suverană, absolut liberă! Iată tot ce aş putea să-mi demonstrez, în punctul esenţial, nesupunerea şi totodată libertatea mea nouă înfricoşătoare. Pentru că este într-adevăr înfricoşătoare. Îmi pun capăt zilelor, ca să-mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă înfricoşătoare.

  Chipul lui avea o paloare nefirească, privirea insuportabil de grea. Era ca într-un acces de febră intensă. Piotr Stepanovici avu impresia că e gata-gata să se prăbuşească.

  — Dă-mi condeiul! strigă cu totul pe neaşteptate Kirillov, pradă unei inspiraţii subite, dictează, semnez orice. Voi semna şi că l-am ucis pe Şatov. Dictează, până mă amuză. Nu mă tem de ce vor crede sclavii aroganţi! Vei vedea că tot ce este tăinuit va fi cunoscut! Iar tu vei fi strivit… Cred! Cred!

  Piotr Stepanovici sări din loc şi-i întinse repede călimara şi hârtia şi începu să dicteze, profitând de această clipă şi tremurând pentru succesul ei. „Eu, Aleksei Kirillov, declar…”

  — Stai! nu accept! Cui declar?

  Kirillov tremura ca scuturat de friguri. Cuvântul declar şi o idee pe care i-o sugeră subit păreau că îl absorbiseră cu totul, ca o portiţă de ieşire spre care se avânta, măcar pentru o clipă, sufletul lui chinuit:

  — Cui declar? Vreau să ştiu, cui anume?

  — Nimănui, tuturor, primului care va citi. Ce rost ar avea să precizezi? Lumii întregi!

  — Lumii întregi? Bravo! Şi fără nici un fel de căinţă. Nu vreau căinţă; nu vreau autorităţi!

  — Bine, bine, nu e nevoie, la naiba cu autorităţile! Dar scrie odată, dacă eşti hotărât în mod serios! … ţipă la el cu glas isteric Piotr Stepanovici.

  — Stai, vreau să desenez sus o mutră cu limba scoasă.

  — Ce prostie, se mânie Piotr Stepanovici, se poate exprima totul şi fără desen, numai prin ton.

  — Prin ton? Admirabil. Aşa e, prin ton, prin ton! Dictează în acest ton.

  „Eu, Aleksei Kirillov, dictă ferm şi autoritar Piotr Stepanovici, aplecându-se deasupra umărului lui Kirillov şi urmărind fiecare literă, eu, Kirillov, declar că astăzi… octombrie, la orele opt seara, l-am ucis pe studentul Şatov, pentru trădare, în parc, şi pentru denunţ despre manifeste şi despre Fedka-Ocnaşul care a stat ascuns la noi amândoi în casa Filippov, rămânând zece zile şi zece nopţi. Mă împuşc astăzi cu revolverul nu pentru că regret şi mă tem de voi, ci pentru că am avut intenţia încă din străinătate să-mi curm viaţa.”

  — Numai atât? strigă Kirillov cu mirare şi revoltă.

  — Nici un cuvânt mai mult! dădu din mână Piotr Stepanovici, căutând să-i smulgă declaraţia.

  — Stai! îşi apăsă mâna cu putere pe hârtie Kirillov. Stai, e absurd! Vreau să spun şi cu cine am omorât. Ce amestec are Fedka? Dar incendiul? Vreau să arăt totul şi să înjur, cu tonul, cu tonul!

  — E destul, Kirillov, destul, te asigur că e prea destul! aproape îl implora Piotr Stepanovici, tremurând de teamă ca