acesta să nu rupă hârtia; ca ei să creadă, trebuie ca totul să apară cât mai confuz, exact aşa, numai prin aluzii. Adevărul trebuie să apară dezvăluit numai într-un colţişor şi numai atâta cât trebuie ca să-i aţâţe. Întotdeauna vor inventa mai mult decât a existat în realitate şi desigur se vor crede pe ei înşişi mai mult decât pe noi, ceea ce e mult mai bine, mult mai bine! Dă-mi-o; e admirabil, scrisă aşa, dă-mi-o, dă-mi-o!

  Şi tot încerca să smulgă foia. Kirillov asculta cu ochii căscaţi, căutând parcă să se dumerească; dar părea că încetase să mai înţeleagă.

  — Ei drăcie, se înfurie deodată Piotr Stepanovici, nici n-ai semnat încă! Ce te holbezi aşa, semnează!

  — Vreau să-i înjur… murmură Kirillov, luând în mână tocul şi semnând. Vreau să-i înjur…

  — Semnează: Vive la république, şi atât.

  — Bravo! aproape urlă de entuziasm Kirillov. Vive la république démocratique, sociale et universelle ou – la mort! … Nu, nu aşa. Liberté, egalité, fraternité ou la mort… aşa e mai bine, e mai bine, scrise el cu voluptate sub semnătura sa.

  — Ajunge, ajunge, repeta mereu Piotr Stepanovici.

  — Stai, încă puţin… Ştii, vreau să mai semnez o dată şi pe franţuzeşte: „De Kirilloff, gentilhomme russe et citoyen du monde”, ha, ha, ha! râse el cu hohote. Ba nu, nu, nu, stai, am găsit ceva mai bun, evrika: gentilhomme-séminariste russe et citoyen du monde civilisé! Uite, aşa va fi cel mai bine… sări el de pe divan şi, apucând cu o mişcare grăbită revolverul de pe fereastră, fugi în camera de alături şi trase după el uşa închizând-o bine. Piotr Stepanovici rămase un minut pe gânduri, cu privirea în uşă.

  „Dacă nu ezită deloc, poate că apasă pe trăgaci, dacă mai rămâne pe gânduri, nu va fi nimic!”

  Deocamdată luă foaia de hârtie scrisă şi, aşezându-se, o reciti. Redactarea îi plăcu iar: „Ce trebuie mai mult deocamdată? E nevoie ca pentru început să fie complet derutaţi şi în felul acesta să fie sustrasă atenţia. Parcul? În oraş nu există nici un parc şi vor ajunge în cele din urmă să se gândească la Skvoreşniki. Până se va afla ceva va trece timp, până vor căuta iar mai trece timp. Iar când vor găsi cadavrul, înseamnă că deci ce s-a scris aici e adevărat; totul e adevărat; înseamnă că şi despre Fedka e adevărat. Dar ce reprezintă Fedka? Fedka e incendiul, Lebeadkinii: înseamnă că totul porneşte de aici, din casa Filippov, şi deci ei, vasăzică, n-au văzut nimic, ei, vasăzică, au căscat gura, asta îi va depăşi cu totul. Despre ai noştri nici prin cap nu le va trece: Şatov, Kirillov, Fedka şi Lebeadkin; dar de ce s-au omorât unul pe altul, iată încă o întrebare pentru ei. Ei drăcie, nu se aude nici o împuşcătură! …”

  Chiar în timpul când citea şi-şi admira redactarea, atenţia lui încordată veghea şi ascultând cu nelinişte chinuitoare, clipă de clipă, el se înfurie deodată. Îşi controlă îngrijorat ceasul şi văzu că e destul de târziu; trecuseră zece minute de când acela plecase… Apucă lumânarea şi se îndreptă spre uşa camerei în care se închisese Kirillov. Ajungând în faţa uşii, se gândi că şi lumânarea se termină şi peste douăzeci de minute se va stinge, iar alta nu avea de unde să ia. Apucă de clanţă şi ascultă prudent, nu se auzi nici cel mai mic sunet; brusc el deschise uşa, ridicând sus lumânarea; ceva se năpusti cu un urlet spre dânsul. Trase cu putere uşa şi o ţinu astfel, dar nu se mai auzi nimic, se aşternu iar o tăcere de moarte. Rămase aşa mult timp, nehotărât, cu lumânarea în mână. În frântura de secundă cât ţinu uşa deschisă, prea puţin reuşi să vadă, şi totuşi zărise chipul lui Kirillov care stătea în adâncimea odăii lângă fereastră şi observase furia turbată cu care acesta se repezise spre dânsul. Piotr Stepanovici tresări, lăsă lumânarea pe masă, îşi pregăti revolverul şi se trase pe vârfuri în colţul opus, încât dacă acela ar fi deschis uşa şi s-ar fi repezit cu revolverul spre masă, el să aibă timp să ţintească şi să apese pe trăgaci înaintea lui Kirillov.

  Nu mai credea acum în posibilitatea sinuciderii! „Stătea în mijlocul odăii şi reflecta, chibzuia febril Piotr Stepanovici. Şi e întuneric beznă în odaia aceea înspăimântătoare. S-a năpustit urlând – una din două: ori l-am tulburat chiar în momentul când era gata să apese pe trăgaci, ori… stătea chibzuind cum să mă omoare. Da, aşa este, chibzuia… el ştie că nu plec, fără să-l omor, dacă el dă înapoi, deci va trebui să mă omoare el înainte, ca să nu-l omor eu… şi iar, iar e linişte acolo. Groaznic: dacă deschide brusc uşa… porcăria cea mare e că el crede în Dumnezeu mai mult decât un popă… Nu se împuşcă în nici un caz. De-alde ăştia care dibuie soluţii „prin raţionamente proprii” sunt o mulţime astăzi. Canalia! Ei drace, lumânarea, lumânarea! Peste un sfert de oră se stinge precis… Trebuie să terminăm; orice ar fi, trebuie să terminăm… Fireşte, acum pot să-l ucid… Faţă de hârtia aceasta, nu-şi va închipui nimeni că eu l-am ucis. Aş putea să-l aranjez în aşa fel pe duşumea cu revolverul descărcat în mână, încât oricine va crede că el singur… A naibii treabă, cum dracu’ să-l omor? Dacă deschid, se năpusteşte iar şi trage primul. Aş! greşeşte ţinta, bineînţeles!”

  Astfel se frământa el, tremurând în faţa inevitabilităţii soluţiei şi din cauza nehotărârii sale. În cele din urmă, apucă lumânarea şi iar se apropie de uşă, ţinând revolverul gata să tragă; iar cu mâna stângă în care ţinea lumânarea apăsă clanţa. Dar o făcu fără îndemânare: clanţa scoase un ţăcănit. „Va trage îndată ce deschid!” se gândi Piotr Stepanovici. Împinse cu toată puterea uşa cu piciorul, ridică lumânarea şi întinse revolverul înainte; dar nu urmă nici o împuşcătură, nici vreun strigăt… în odaie nu era nimeni.

  Piotr Stepanovici tresări. Odaia nu avea