o altă ieşire şi Kirillov n-ar fi avut pe unde să fugă. Ridică şi mai sus lumânarea şi privi cu atenţie: nu văzu pe nimeni. Îl strigă cu glasul coborât pe Kirillov, apoi încă o dată mai tare; nici un răspuns.

  „Te pomeneşti că a fugit pe fereastră?”

  Într-adevăr, la una dintre ferestre era deschis oberlihtul. „Prostii, doar nu putea să iasă pe ferestruică.” Piotr Stepanovici străbătu camera spre fereastră: „Imposibil”. Brusc el se întoarse pe loc şi ceva nemaipomenit îl făcu să se cutremure.

  Lângă peretele opus ferestrelor, în dreapta uşii, se afla un dulap. În partea dreaptă a dulapului, în colţul format de perete şi dulap, stătea Kirillov într-o poziţie îngrozitor de ciudată, nemişcat, cu mâinile şi corpul întinse ca în poziţie de drepţi; cu capul puţin înălţat şi cu ceafa lipită chiar de colţ, ca şi cum ar fi vrut să se facă nevăzut, să se ascundă. După toată aparenţa se ascundea, dar nu era deloc de crezut. Piotr Stepanovici, care stătea pe o linie de unghi piezişă faţă de colţ, nu putea să observe decât contururile vizibile ale siluetei. Nu îndrăznea să facă o mişcare spre stânga ca să-l vadă pe Kirillov în întregime şi să înţeleagă ce se întâmplă. Inima începu să-i bată cu putere… Şi deodată îl cuprinse o furie nebună: se smulse din locul lui, zbieră bătând din picioare şi se năpusti turbat spre acel loc înspăimântător.

  Ajungând însă aproape de tot, el se opri iar stană de piatră, şi mai îngrozit. Îl surprinse mai ales faptul că celălalt, cu tot strigătul şi saltul lui turbat, nu se urni din loc, nu mişcă nici o parte a corpului, rămânând împietrit sau ca o figură de ceară. Paloarea chipului său era nefirească, ochii negri absolut ficşi priveau în gol. Piotr Stepanovici plimbă lumânarea de sus în jos şi de jos în sus, luminând şi cercetând bine acest chip. Şi deodată observă că Kirillov, deşi priveşte undeva în gol, se uită şi la el pieziş şi poate chiar îl urmăreşte. Imediat îi trecu prin gând să apropie flacăra chiar de faţa „acestui ticălos” şi să vadă cum reacţionează. I se păru deodată că bărbia lui Kirillov se mişcă şi pe buze îi apăru un zâmbet ironic, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul. Se înfioră şi, ieşit din minţi, îl prinse cu putere pe Kirillov de umăr.

  Atunci se petrecu ceva atât de îngrozitor şi cu atâta repeziciune, încât Piotr Stepanovici nu mai fu în stare mult timp după aceea să-şi adune amintirea faptului într-o ordine oarecare. Chiar în momentul când îl atinsese pe Kirillov, acesta îşi aplecă repede capul şi tot cu capul îi scoase lumânarea din mână; sfeşnicul se izbi cu zgomot de podea şi lumânarea se stinse. În aceeaşi clipă el simţi o durere îngrozitoare în degetul mic al mâinii stângi. Scoase un ţipăt şi de aici încolo nu-şi mai aducea aminte decât că, orbit de turbare, izbi din toată puterea cu revolverul în capul care se lipise de el şi-i muşcase degetul. Apoi îşi smulse din gura lui degetul şi, fără să mai ştie ce face, se repezi glonţ şi ieşi din cameră direct spre ieşire. În timp ce căuta înnebunit uşa ce da în antreu, auzi în bezna întunericului, venind din urmă-i din cameră, nişte zbierete cumplite:

  — Îndată, îndată, îndată, îndată…

  De vreo zece ori. Însoţit de aceste zbierete înspăimântătoare, ajunse în tindă, când deodată răsună o împuşcătură puternică. Se opri brusc şi rămase în întuneric vreo cinci minute chibzuind; apoi se întoarse iar înăuntru. Dar avea nevoie să-şi facă rost de o lumânare. N-avea decât să găsească în dreapta dulapului sfeşnicul scos din mâinile sale şi căzut pe duşumea; dar cum să aprindă mucul de lumânare? În capul lui miji brusc o impresie vagă: îşi aminti că în ajun, când coborâse în fugă spre bucătărie, ca să se năpustească asupra lui Fedka, zărise parcă în colţul raftului o cutie mare, roşie, de chibrituri. Orbecăind se îndreptă spre stânga, căutând uşa care ducea la bucătărie, o găsi, străbătu antreiaşul şi coborî pe scară. Pe raft, exact în locul despre care-şi amintise, dădu pipăind în întuneric peste o cutie plină, încă neîncepută, de chibrituri. Fără a mai aprinde vreunul, se grăbi să se întoarcă sus şi numai când ajunse lângă dulap, la locul unde îl izbise cu revolverul pe Kirillov după acea muşcătură, îşi aduse aminte de degetul muşcat şi în aceeaşi clipă simţi o durere insuportabilă. Scrâşnind din dinţi, el aprinse în cele din urmă restul de lumânare, îl vârî iar în sfeşnic şi privi în jurul său: lângă fereastra cu gemuleţul deschis, cu picioarele spre colţul drept al camerei, zăcea cadavrul lui Kirillov. Revolverul fusese descărcat în tâmpla dreaptă şi glonţul ieşise în partea superioară a tâmplei opuse, străpungând craniul. Se vedeau stropi de sânge şi de creier. Revolverul rămăsese în mâna căzută pe podea a sinucigaşului. Moartea survenise probabil instantaneu. Cercetând totul cu meticulozitate, Piotr Stepanovici se ridică şi părăsi odaia în vârful picioarelor, trase uşa fără s-o închidă, lăsă sfeşnicul cu lumânarea pe masa camerei din faţă, se gândi puţin şi hotărî să n-o stingă, dându-şi seama că nu poate provoca un incendiu. Aruncând o ultimă privire spre declaraţia scrisă de pe masă, el surâse maşinal şi după aceea, tot în vârful picioarelor, nu se ştie de ce, părăsi casa. Se strecură iar prin deschizătura secretă a lui Fedka, trăgând apoi scândura la loc.

  III.

  Exact la orele şase fără zece minute, pe peronul staţiei de cale ferată, de-a lungul unui şir destul de lung de vagoane, se plimbau Piotr Stepanovici şi Erkel. Piotr Stepanovici pleca, Erkel venise să-şi ia rămas-bun. Bagajul fusese predat, sacul dus în vagonul de clasa a doua pe locul ales. Sunase primul semnal de plecare şi erau în aşteptarea celui de-al doilea. Piotr Stepanovici se uita cu privirea deschisă în toate părţile, observând persoanele care intră în vagoane. Cunoscuţi mai apropiaţi nu văzuse; de vreo două ori trebui să salute din cap