pe un negustor de ţară, care urma să coboare la a treia staţie, pentru a ajunge la parohia sa. Erkel dorea vizibil ca în aceste ultime minute să discute chestiuni mai importante, deşi poate că nici el nu ştia despre ce anume; dar nu îndrăznea să înceapă. I se părea mereu că îl jenează pe Piotr Stepanovici, care aşteaptă cu nerăbdare ultimul semnal.

  — Priviţi în jurul dumneavoastră atât de senin, observă el cu oarecare sfiiciune, voind parcă să-l avertizeze.

  — Şi de ce nu? N-am voie să mă ascund încă. E prea devreme. Nici o grijă. Singurul lucru de care m-aş teme este ca să nu-l pună dracu’ pe Liputin să apară; dacă află, mă pomenesc cu el aici.

  — Piotr Stepanovici, nu sunt oameni pe care să te poţi bizui, zise hotărât Erkel.

  — Liputin?

  — Toţi, Piotr Stepanovici.

  — Fleacuri, acum ei sunt legaţi într-un singur lanţ de cele întâmplate aseară. Niciunul nu va trăda. Cine e nebun să se vâre în gura lupului de bunăvoie spre o pierzanie sigură!

  — Piotr Stepanovici, nu este exclus ca ei să-şi piardă minţile.

  Gândul acesta probabil îl încercase şi pe Piotr Stepanovici, şi de aceea observaţia lui Erkel îl supără şi mai mult.

  — Nu cumva ţi-e frică? Mă bizui pe dumneata mai mult decât pe ei toţi. Am văzut acum câte parale face fiecare. Să le transmiţi verbal chiar astăzi că-i pun în subordinea dumitale. Treci pe la ei chiar în dimineaţa aceasta. Instrucţiunile mele scrise să le citiţi mâine sau poimâine, adunându-vă când ei vor fi în stare să asculte… Dar te asigur, chiar mâine vor fi în stare, pentru că sunt groaznic de speriaţi şi vor deveni supuşi ca ceara… Principalul e să nu-ţi pierzi curajul dumneata.

  — Ah, Piotr Stepanovici, mai bine ar fi să nu plecaţi!

  — Păi, nu voi lipsi decât câteva zile; mă întorc imediat înapoi.

  — Piotr Stepanovici, grăi prudent, dar cu fermitate Erkel, chiar dacă plecaţi la Petersburg. Ce, nu-mi dau seama că tot ce faceţi e în interesul exclusiv al cauzei comune?

  — Nici nu m-am aşteptat la mai puţin din partea dumitale, Erkel. Dacă te-ai gândit că plec la Petersburg, înseamnă că ai înţeles că ieri nu puteam să le-o spun, în momentul acela, că plec atât de departe, ca să nu-i sperii. Ai văzut doar şi singur în ce hal erau. Dar îţi dai seama, bineînţeles, că o fac în interesul cauzei, în interesul cauzei principale şi extrem de importante, pentru cauza comună, şi nu pentru ca s-o şterg, cum îşi închipuie unul ca Liputin.

  — Piotr Stepanovici, fie chiar şi peste graniţă, eu voi înţelege şi asta; voi înţelege că trebuie să-ţi pui la adăpost persoana, pentru că dumneata reprezinţi totul, iar noi nu suntem nimic. Sunt în stare să înţeleg, Piotr Stepanovici.

  Bietul băiat era atât de emoţionat, încât îi tremura şi vocea.

  — Îţi mulţumesc, Erkel… Ah, mi-ai atins degetul rănit (Erkel îi strânsese neîndemânatic mâna; degetul bolnav fusese cu grijă înfăşurat cu un pansament negru). Dar îţi spun încă o dată că mă reped la Petersburg uneori să aflu câte ceva şi poate că nu voi rămâne acolo mai mult de douăzeci şi patru de ore, şi imediat mă întorc înapoi. După ce mă întorc, pentru salvarea aparenţelor, mă stabilesc la moşia lui Gaganov. Dacă ei vor simţi că-i paşte vreo primejdie, voi sări primul s-o împart cu ei. Iar de va trebui să mai zăbovesc la Petersburg, vă dau imediat de ştire… pe calea cunoscută, iar dumneata le-o comunici lor.

  Se auzi al doilea semnal.

  — Vasăzică, mai sunt cinci minute până la plecare. Ştii, n-aş vrea ca grupul de aici să se destrame. Personal nu mă tem, nici o grijă în ce mă priveşte; asemenea grupuri în reţeaua generală există multe, şi n-am nici un motiv să pun atâta preţ pe cel de aici; dar şi acesta chiar nu strică să existe. De altfel, în privinţa dumitale sunt complet liniştit, deşi te las aproape singur cu aceşti monştri: să n-ai nici o grijă, nu vor denunţa, nu îndrăznesc… Aha, şi dumneata pleci astăzi? strigă el cu glasul schimbat de tot şi plin de voioşie unui tânăr care se apropiase cu zâmbetul pe faţă să-l salute. N-am ştiut că şi dumneata pleci cu expresul. Încotro, la mama?

  Mama acestui tinerel era o moşiereasă foarte bogată din gubernia vecină, iar tânărul, o rudă depărtată a Iuliei Mihailovna şi stătuse musafir în oraşul nostru vreo două săptămâni.

  — Nu, merg ceva mai departe, la R… Am de petrecut în vagon vreo opt ore. Pleci la Petersburg? râse tânărul.

  — De ce crezi că neapărat la Petersburg? râse şi mai voios Piotr Stepanovici.

  Tânărul făcu un gest de ameninţare cu degetul înmănuşat.

  — Ai ghicit, aşa este, îi şopti cu un aer misterios Piotr Stepanovici, duc nişte scrisori din partea Iuliei Mihailovna şi trebuie să vizitez vreo trei-patru persoane, ştii dumneata cam ce fel de persoane, dracu’ să-i ia, între noi fie vorba. Păcătoasă slujbă!

  — Dar de ce s-a speriat atâta, mă rog? şopti şi tânărul. Nici pe mine ieri n-a vrut să mă primească; după părerea mea însă n-are de ce să-i fie frică pentru soţ; dimpotrivă, el a căzut atât de exemplar la incendiu, ca să zic aşa, riscându-şi viaţa.

  — Ca să vezi, râse Piotr Stepanovici. Se teme, probabil, că de aici au plecat nişte informaţii… adică unii domni de aici… pe scurt, principalul aici e Stavroghin; adică contele K… Ei, dar ce să mai vorbim, o istorie întreagă; îţi voi povesti câte ceva pe drum, bineînţeles cât îmi permite spiritul de cavaler… Ruda mea, sublocotenentul Erkel din judeţ, făcu el prezentările.

  Tânărul, care se uita pieziş la Erkel, îşi duse mâna la pălărie; Erkel îl salută.

  — Ştii, Verhovenski, opt ore să stai în vagon e un chin. Împreună cu noi pleacă într-un