compartiment de clasa întâi Berestov, un colonel foarte nostim, vecin cu moşia noastră; e căsătorit cu Gărână (née de Garine), şi să ştii că e un om de treabă. Ba e şi un om cu oarecare idei. N-a stat aici decât două zile. Mare amator de whist: ce-ai zice să înjghebăm ceva? M-am gândit şi la al patrulea, la Pripuhlov, un negustor de-al nostru bărbos, milionar, adică un adevărat milionar, crede-mă ce-ţi spun. Vă fac cunoştinţă, un tip interesant, e doldora de lucruri amuzante, vom râde în hohote.

  — Un whist aş face cu multă plăcere, mai ales îmi place în tren, dar eu am bilet de clasa a doua.

  — N-are nici o importanţă, să ştii că nu te las! Vino cu noi. Dau dispoziţii imediat să-ţi treacă bagajul în clasa întâi. Conductorul-şef mă ascultă. Ce ai dumneata, un sac de voiaj? Un pled?

  — Perfect, mergem!

  Piotr Stepanovici îşi luă sacul de voiaj, pledul, o carte şi imediat, cu cea mai mare grabă, se mută în clasa întâi. Erkel îl ajută. Sună şi al treilea semnal.

  — Dragă Erkel, îi întinse mâna cu un aer grăbit şi preocupat, prin fereastra vagonului, Piotr Stepanovici, după cum vezi mă aşez cu ei la cărţi.

  — Dar de ce-mi explici, Piotr Stepanovici, eu doar înţeleg, înţeleg totul, Piotr Stepanovici!

  — Aşadar, la bună vedere, strigă el şi se întoarse imediat la chemarea tânărului care voia să-i facă cunoştinţă cu partenerii. Şi de atunci Erkel nu-l mai revăzu pe Piotr Stepanovici al său!

  Se întoarse foarte trist şi nu pentru că îl neliniştea plecarea atât de pripită a lui Piotr Stepanovici, dar… dar îşi întorsese capul de la el atât de repede la chemarea acestui tânăr filfizon, şi apoi… ar fi fost cazul să-i spună altceva decât „la bună vedere” sau… să-i strângă cel puţin mâna mai tare.

  Tocmai acest din urmă fapt i se păru mai important. Ceva nedesluşit începu să-l râcâie la inimă, ce nici el săracul nu înţelegea încă, dar simţea că este în legătură cu seara din ajun.

  Capitolul al şaptelea.

  Ultima peregrinare a lui Stepan Trofimovici.

  I

  Sunt convins că Stepan Trofimovici se lăsase tot mai mult cuprins de teamă, simţind apropierea termenului pentru realizarea întreprinderii sale nesăbuite. Sunt convins, de asemenea, că suferise mult de frică, mai ales în noaptea din ajun, în acea noapte cumplită. Nastasia avea să spună mai pe urmă că el se culcase foarte târziu şi adormise. Dar acest lucru nu demonstrează nimic; se zice că cei condamnaţi la moarte adorm adânc în ajunul execuţiei. Deşi el pornise încă pe lumină, când oamenii nervoşi se simt întotdeauna mai curajoşi (maiorul, ruda lui Virghinski, înceta chiar să creadă în Dumnezeu de cum se lumina de ziuă), sunt sigur că niciodată până atunci el n-a fost în stare să se gândească fără groază închipuindu-se singur pe şosea într-o asemenea stare. Bineînţeles, o anumită disperare din capul lui atenua probabil într-o măsură oarecare, mai ales la început, ascuţimea acelei senzaţii groaznice de singurătate subită, în care el se pomeni brusc, din momentul când o părăsi pe Stasie şi locul călduţ cu care se obişnuise în acest răstimp de douăzeci de ani. Dar independent de asta, şi având chiar deplina conştiinţă a tuturor grozăviilor care îl aşteaptă, el tot ar fi ieşit pe acest drum şi l-ar fi urmat! Exista în toate acestea ceva magnific şi care îl entuziasma, în ciuda oricăror alte consideraţii. O, ar fi putut accepta condiţiile admirabile ale Varvarei Petrovna şi să rămână sub oblăduirea ei comme un vulgaire parazit! Dar el nu acceptase pomana şi refuzase să rămână. Şi iată-l, părăsind-o el însuşi, ridicând „steagul marii idei” şi pornind la moarte pe drumul larg în numele acestui steag! Desigur acesta era sentimentul pe care îl încerca atunci; şi tocmai aşa îşi închipuia el isprava sa.

  Mi-am pus de multe ori şi o altă întrebare: ce anume îl făcea să fugă, adică literalmente să alerge pe jos, în loc să plece cu vreun vehicul? La început îmi explicai acest lucru printr-o totală lipsă de spirit practic dovedită în cei cincizeci de ani ai săi şi printr-o deviere fantezistă a ideilor sub influenţa unui sentiment puternic. Mi se părea că gândul la un mijloc de transport (chiar şi cu clopoţei) i se înfăţişa prea banal şi prozaic; şi dimpotrivă, peregrinajul, fie chiar şi cu umbrela în mână, apărea mult mai de efect şi cu nuanţă de iubire răzbunătoare. Astăzi însă, când totul s-a terminat, sunt dispus să cred că lucrurile se petrecuseră atunci mult mai simplu: în primul rând, se temuse să angajeze cai, pentru că Varvara Petrovna putea să afle şi să-l reţină cu forţa, ceea ce dumneaei ar fi făcut negreşit, iar el cu siguranţă s-ar fi supus şi atunci – adio marii idei, pentru totdeauna. În al doilea rând, ca să angajeze un mijloc de transport, trebuia cel puţin să ştie încotro pleacă. Dar tocmai acest lucru, de a şti încotro pleacă, constituia principala lui suferinţă în acel moment: n-ar fi fost în stare să fixeze şi să indice locul unde pleacă. Pentru că, în momentul în care s-ar fi decis pentru un anumit oraş, chiar din clipa aceea toată întreprinderea lui ar fi devenit în ochii săi şi absurdă, şi imposibilă; o presimţea bine. Ce avea să facă într-un asemenea oraş şi de ce neapărat acolo şi nu în alt loc? să-l caute pe ce marchand?

  Dar pe care marchand? Şi aici se ivea această a doua şi cea mai înspăimântătoare întrebare. De fapt, nu exista pentru el nimic mai înspăimântător decât acest marchand pe care el pornise cu atâta hotărâre să-l caute şi de care se temea cel mai mult să-l găsească în realitate. Nu, decât aşa, era preferabil, pur şi simplu, drumul cel mare; să iasă pur şi simplu pe acest drum şi să meargă fără a se gândi la nimic, cât timp se va putea să nu se mai gândească. Drumul