cel mare e ceva lung, lung, al cărui capăt nu se vede, ca o viaţă de om, ca o visare omenească. Marele Drum e o idee; dar un vehicul angajat ce idee poate întruchipa? Un vehicul angajat înseamnă sfârşitul ideii… Vive la grande route, iar încolo – ce-o da Domnul.

  După întâlnirea neaşteptată şi uluitoare cu Liza, pe care v-am relatat-o, el porni înainte într-o uitare de sine şi mai desprinsă de lumea reală. Drumul de şleau trecea cam la o jumătate de verstă distanţă de Skvoreşniki şi – lucru ciudat – el nici nu băgă de seamă cum păşi pe el. Ca să judece temeinic sau cel puţin să-şi dea seama cu ceva mai multă luciditate era peste puterile lui în clipele acelea, un lucru insuportabil. Ploaia măruntă ba înceta, ba începea iar să cearnă; dar el nu observa nici ploaia. Nu-şi dădu seama nici cum îşi aruncă sacul peste umăr şi nici cum îi veni astfel mai uşor să meargă. Parcursese probabil în starea aceasta un kilometru sau unul şi jumătate, când se opri brusc şi privi în jurul său. Drumul umblat, negru şi desfundat de roţi, se întindea înaintea lui ca un fir fără capăt, mărginit de un şir de răchite albe; la dreapta, întinderi pustii, ogoare de mult cosite, la stânga, nişte tufe, şi dincolo de ele o pădurice. Iar în faţă, în depărtare, linia abia perceptibilă a căii ferate care o lua pieziş şi fumul unui tren; dar nu se mai auzea nici un zgomot. Stepan Trofimovici se simţi cam speriat, dar numai pentru o clipă. Suspinând fără nici un gând, el îşi lăsă sacul lângă o răchită şi se aşeză să se odihnească. Făcând mişcarea de a se aşeza, simţi un frison şi se înfăşură în pled; observând totodată că plouă, desfăcu umbrela. Rămase aşa destul de mult, ţinând strâns mânerul umbrelei. Tot felul de chipuri se perindară într-un alai febril în faţa ochilor, succedându-i-se cu repeziciune în creier. „Lise, Lise, gândea el, împreună cu Maurice… ce oameni ciudaţi… dar ce incendiu ciudat a fost acolo şi despre ce asasinaţi vorbeau ei…? Cred că Stasie n-a apucat încă să afle nimic şi aşteaptă să mă scol la cafea… La joc de cărţi? Am pierdut eu oameni la joc de cărţi? Hm… la noi în Rusia, pe timpul aşa-zisului sistem de iobăgie… o, Doamne, dar Fedka?”

  Tresări brusc şi se uită în jurul său: „Nu cumva prin tufişurile astea stă ascuns acest Fedka; se zice că are o întreagă bandă de tâlhari de drumul mare! O, Doamne, atunci eu… atunci îi voi spune tot adevărul, că sunt vinovat… şi că am suferit zece ani gândindu-mă la el, mai mult decât acolo la oaste, şi… îi voi da portmoneul. Hm, j’ai en tout quarante roubles; il prendra les roubles et il me tuera tout de męme”.

  De frică, nu se ştie pentru ce, îşi închise umbrela punând-o alături. Departe, dinspre oraş, apăru o căruţă; el se uită cu nelinişte într-acolo: „Grace ŕ Dieu e o căruţă şi merge la pas, nu poate fi ceva primejdios. Nişte căluţi obosiţi cum se văd pe aici peste tot… De atâtea ori am pus problema rasei… deşi mi se pare că Piotr Ilici a fost acela care spunea la club despre rasă, iar eu atunci i-am luat potul, et puis, dar ce văd acolo în spate… mi se pare că este şi o femeie în căruţă. O ţărancă şi un ţăran, cela commence ŕ ętre rassurant. Femeia în spate, iar mujicul în faţă, c’est trčs rassurant. În spatele căruţei e legată de coarne o vacă, c’est rassurant au plus haut degré”. Căruţa ajunsese în dreptul lui, o căruţă ţărănească, destul de mare şi de solid făcută. Femeia şedea pe un sac plin, bine îndesat, iar ţăranul pe loitră, cu picioarele atârnate în partea drumului dinspre Stepan Trofimovici. În spatele căruţei, într-adevăr, era legată de coarne o vacă roşcată. Ţăranul şi femeia se uitau cu ochii holbaţi la Stepan Trofimovici, care se holba şi el la ei. După ce căruţa se depărtă vreo douăzeci de paşi, el se ridică brusc şi porni grăbit s-o ajungă. În apropierea unei căruţe i se păru, fireşte, că se simte mai liniştit, dar ajungând-o, uită imediat de toate şi se afundă iarăşi în crâmpeiele sale de gânduri şi închipuiri. Păşea astfel şi nu bănuia, desigur, că pentru ţăran şi femeia din căruţă în clipa aceea reprezenta obiectul cel mai curios şi mai enigmatic din câte ar fi putut întâlni pe acest drum.

  — Dacă-mi este îngăduit, din ce tagmă sunteţi? n-o răbdă inima pe femeie să nu întrebe, când Stepan Trofimovici, la un moment dat, o privi distrat.

  Femeia era de vreo douăzeci şi şapte de ani, voinică, cu faţa rumenă, avea sprâncenele negre şi buzele roşii, surâzătoare, care lăsau să se vadă un şir de dinţi albi şi frumoşi.

  — Pe… pe mine mă întrebi? murmură cu o mirare tristă Stepan Trofimovici.

  — Din cea negustorească, pesemne, zise cu siguranţă ţăranul.

  Era un ţăran înalt şi vânjos, cu o faţă lată şi destul de isteaţă şi cu o barbă roşcată impunătoare.

  — Nu, nu sunt negustor, eu… eu… moi c’est autre chose, se eschivă Stepan Trofimovici şi pentru orice eventualitate rămase ceva mai în urma căruţei mergând acum în dreptul vacii.

  — Dintre domni, vasăzică, hotărî ţăranul, auzind cuvinte neruseşti şi îndemnă căluţul.

  — Ne miram de dumneata, ca şi cum ai fi pornit la plimbare? nu-şi stăpâni curiozitatea femeia.

  — De… mine vorbiţi?

  — Uneori trec pe aici străini cu trenul… nu prea seamănă cu cele obişnuite prin partea locului cizmele dumneavoastră…

  — Cizme militare, strecură grav şi cu un aer competent ţăranul.

  — Nu, nu că aş fi militar, eu… „Ce muiere curioasă, îşi zise înciudat Stepan Trofimovici, şi cum mă examinează… Mais enfin… Într-un cuvânt, pare cam ciudat, ca şi cum aş avea vreo vină faţă de ei, şi de fapt nu sunt vinovat cu nimic