Femeia schimbă câteva vorbe în şoaptă cu ţăranul.

  — Dacă nu vă este cu supărare, am putea să vă luăm în căruţă, numai dacă vă face plăcere.

  Stepan Trofimovici se dumiri brusc.

  — Da, da, prieteni, cu multă plăcere, pentru că mă simt tare obosit, dar cum să mă urc?

  „Ciudat, gândi el, de atâta timp merg alături de vaca aceasta şi nu mi-a venit în gând să cer să mă ia cu ei… „Viaţa aceasta reală” îţi oferă nişte aspecte foarte caracteristice…”

  Totuşi ţăranul nu opri calul.

  — Dar unde mergeţi? se informă el cu oarecare suspiciune.

  Stepan Trofimovici nu înţelese dintr-odată.

  — La Hatovo, pesemne.

  — La Hatovo? Nu, nu chiar la Hatovo… şi nici nu prea cunosc; deşi am auzit parcă.

  — Satul Hatovo, un sat la nouă kilometri distanţă de aici.

  — Sat? C’est charmant, într-adevăr, am auzit parcă…

  Stepan Trofimovici mergea acum ţinându-se de căruţă, dar ţăranul nu-l pofti să urce. Un gând genial îi trecu prin minte:

  — Vă închipuiţi poate că eu… am acte şi sunt profesor, adică, dacă doriţi, învăţător… dar din cei superiori. Un dascăl superior. Oui, c’est comme ça qu’on peut traduire. Aş fi vrut să mă luaţi în căruţă, şi vă cumpăr… vă cumpăr pentru asta o jumătate de rachiu.

  — Cincizeci de copeici, domnule, drumul e greu.

  — Altfel ar fi nedrept, strecură şi femeia.

  — Cincizeci? Bine, fie cincizeci. C’est encore mieux, j’ai en tout quarante roubles, mais…

  Stepan Trofimovici, cu ajutorul celor doi, fu urcat şi aşezat în căruţă alături de femeie, pe sac. Iureşul de gânduri nu-l părăsea. Uneori îşi dădea seama şi el că e îngrozitor de distrat şi gândeşte cu totul altceva decât trebuie, şi părea foarte mirat. Conştiinţa slăbiciunii bolnăvicioase a creierului său îi devenea uneori foarte apăsătoare şi chiar jignitoare.

  — Asta… cum vine, adică, vaca din spate? o întrebă el deodată pe femeie.

  — Vai, domnule, parcă n-ai mai văzut niciodată o vacă, râse femeia.

  — Am cumpărat-o în oraş, interveni ţăranul, vitele noastre în primăvara asta au murit toate; molimă. Toate împrejurimile au păţit la fel, nici jumătate din câte erau n-au rămas, îţi vine să urli.

  Şi iar îndemnă calul înglodat în noroi.

  — Da, lucruri de-astea se întâmplă la noi în Rusia… şi în general, noi, ruşii… mă rog, se întâmplă, nu-şi mai isprăvi gândul Stepan Trofimovici.

  — Dacă sunteţi învăţător, ce căutaţi la Hatovo, sau mergeţi mai departe.

  — Eu… nu că aş merge mai departe… c’est ŕ dâre, la un negustor.

  — La Spasov, vasăzică?

  — Da, da, la Spasov. De altfel, mi-e totuna.

  — Dacă mergeţi la Spasov şi aţi pornit pe jos, în cizmuliţele dumneavoastră, ar însemna să mergeţi o săptămână încheiată, râse femeia.

  — Aşa-i, aşa-i, de altfel îmi este egal, mes amis, îmi este egal, reteză nerăbdător Stepan Trofimovici.

  „Ce lume curioasă; femeia vorbeşte mai curăţel decât el şi observ că de la nouăsprezece februarie încoace s-a cam îmbunătăţit şi stilul lor, şi… ce-i interesează, merg la Spasov sau nu merg la Spasov? Voi plăti doar pentru că m-au luat, de ce nu mă lasă în pace?”

  — Dacă mergeţi la Spasov, trebuie să luaţi vaporul, nu se lăsă ţăranul.

  — Aşa este, se alătură şi femeia cu însufleţire, pentru că dacă e să mergi cu căruţa de-a lungul malului, faci un ocol de vreo treizeci de verste.

  — Ba şi patruzeci.

  — Iar mâine exact la ora două la Ustievo aveţi un vapor, întări femeia.

  Dar Stepan Trofimovici tăcu îndărătnic. Tăcură şi cei doi. Ţăranul îşi îndemnă căluţul; femeia din când în când schimba cu el observaţii scurte. Stepan Trofimovici aţipi. Se miră grozav când femeia îl trase râzând de mânecă şi se văzu într-un sat destul de mare, în faţa intrării unei izbe cu trei ferestre.

  — Aţi aţipit, domnule?

  — Ce este? Unde sunt? Ah, da! Îmi e totuna, suspină Stepan Trofimovici şi coborî din căruţă.

  Privi trist în jurul său: priveliştea acestei aşezări săteşti i se păru foarte ciudată şi îngrozitor de străină.

  — Uitai să-ţi dau cele cincizeci de copeici! i se adresă el ţăranului cu un gest excesiv de grăbit; părea că regretă că va trebui să se despartă de ei.

  — În casă ne vom socoti, poftim intraţi, îl invită ţăranul.

  — Ne vom simţi bine, îl încurajă femeia.

  Stepan Trofimovici păşi pe scările şubrede ale pridvorului.

  „Dar cum e posibil aşa ceva”, şopti el cuprins de o nedumerire profundă şi cu un aer speriat, dar intră în casă. „Elle l’a voulu”, i se înfipse ceva în inimă, şi dintr-odată uită totul, chiar şi faptul că intrase în casă.

  Era o casă ţărănească luminoasă, destul de curată, cu trei ferestre şi două camere; nu semăna cu un han, ci cu o casă de musafiri, în care în puterea unei vechi deprinderi se opreau unii trecători cunoscuţi. Stepan Trofimovici, fără nici o jenă, trecu în colţul din faţă, zis de onoare, uitând să dea bună ziua, se aşeză şi căzu pe gânduri. Între timp o senzaţie plăcută de căldură, după trei ore de drum în aer umed, îi cuprinse tot corpul. Până şi fiorii, care îi treceau din când în când pe spate, cum se întâmplă întotdeauna într-o stare febrilă, dar mai ales la oamenii nervoşi la trecerea bruscă de la frig la cald, i se părură deodată ciudat de plăcuţi. Ridică fruntea şi un miros plăcut de blinele fierbinţi, pe care le pregătea la plită stăpâna casei, îi gâdila nările. Cu un zâmbet copilăros pe faţă, el se întinse spre gospodină şi bâigui:

  — Ce sunt astea? Blinele? Mais… c’est charmant.

  — Nu doriţi şi dumneavoastră, domnule? îi oferi imediat politicos gospodina.

  — Doresc, sigur că doresc, şi… v-aş ruga şi ceai, se învioră