— Să pun samovarul? Cu multă plăcere din partea noastră.

  Pe o farfurie mare cu nişte modele mari albastre apărură blinelele, cunoscutele blinele ţărăneşti, subţiri, din făină de grâu şi hrişcă amestecate, stropite cu unt de vacă proaspăt şi fierbinte, nişte blinele foarte gustoase. Stepan Trofimovici gustă cu plăcere.

  — Ce grase şi gustoase! Şi dacă s-ar putea un doigt d’eau-de-vie.

  — Doriţi cumva niţică votcă, domnule?

  — Da, da, puţină, un tout petit rien.

  — De cinci copeici, vasăzică?

  — De cinci, de cinci, de cinci, de cinci, un tout petit rien, repetă cu un zâmbet fericit Stepan Trofimovici.

  Rugaţi-l pe un om simplu să facă ceva pentru dumneavoastră şi el vă serveşte, dacă poate şi vrea, cu multă râvnă şi plăcere; dar cereţi-i să aducă rachiu şi atunci ospitalitatea lui calmă şi obişnuită se transformă brusc într-o grijă prevenitoare grăbită şi fericită, aproape pioasă faţă de dumneavoastră. Cel ce pleacă să aducă votcă, deşi veţi bea numai dumneavoastră, şi nu el, lucru pe care-l ştie de altfel singur, participă şi el personal într-o măsură oarecare la plăcerea ce vă aşteaptă… Nu trecură nici trei-patru minute (cârciuma era la doi paşi) şi în faţa lui Stepan Trofimovici apărură pe masă un şip şi un pahar de sticlă verzuie.

  — Şi tot rachiul acesta este pentru mine? se miră el nespus; am avut totdeauna rachiu, dar n-am ştiut că atâta rachiu se dă pentru cinci copeici.

  Umplu un pahar, se sculă în picioare şi cu un aer oarecum ceremonios traversă camera până în colţul opus, unde se instalase însoţitoarea lui de drum, femeia cu sprâncenele negre, care-l plictisise atât de mult cu întrebările ei. Femeia se ruşină şi încercă să refuze, dar rostind tot ce se cuvenea după ritual, în cele din urmă se ridică în picioare, bău cu decenţă, în trei sorbituri, cum beau femeile, şi exprimând pe faţa ei o suferinţă extraordinară restitui paharul cu o plecăciune în faţa lui Stepan Trofimovici. Cu acelaşi aer grav el îi răspunse tot printr-o plecăciune şi se întoarse la masă plin de mândrie.

  Toate acestea se petrecură la el ca dintr-o inspiraţie subită; nici el cu o secundă înainte nu ştia că se va apuca s-o trateze pe femeie.

  „Mă pricep de minune, dar absolut de minune să stau de vorbă cu oamenii din popor, şi le-am spus-o întotdeauna”, gândi el cu satisfacţie, turnându-şi restul de rachiu din şip; cu toate că paharul nu se umplu, băutura îl învioră, ba i se urcă şi puţin la cap.

  „Je suis malade tout ŕ fait, mais ce n’est pas trop mauvais d’ętre malade.”

  — Nu doriţi să achiziţionaţi un exemplar? se auzi lângă el un glas blând de femeie.

  Îşi ridică privirea şi spre surprinderea lui văzu în faţa sa o doamnă – une dame et elle en avait l’air, cam de peste treizeci de ani, foarte modestă la înfăţişare, îmbrăcată orăşeneşte, cu rochie de culoare închisă şi cu un şal mare cenuşiu pe umeri. Chipul îi radia de bunătate şi-i plăcu lui Stepan Trofimovici. Chiar atunci ea intrase în casă şi se oprise lângă locul pe care se aşezase între timp Stepan Trofimovici. Observase că avea cu ea o servietă, băgase bine de seamă acest lucru, în momentul când intrase. O examină cu multă curiozitate şi văzu că mai avea şi un sac de muşama de mărime mijlocie. Din sacul acesta scoase două cărţi frumos legate cu semnul crucii imprimat pe copertă şi le oferi lui Stepan Trofimovici.

  — Eh… Mais je crois que c’est l’Évangile; cu multă plăcere… Aşa, acum înţeleg… Vous ętes ce qu’on appelle colportoare de cărţi; am citit-o de mai multe ori… Cincizeci de copeici?

  — Câte treizeci şi cinci de copeici, răspunse vânzătoarea.

  — Cu cea mai mare plăcere. Je n’ai rien contre l’Évangile… De mult voiam să recitesc…

  Îi trecu prin minte în acel moment că nu mai citise Evanghelia de cel puţin treizeci de ani şi numai cu vreo şapte ani în urmă îşi mai reamintise câte ceva de acolo, şi numai citind cartea lui Renan Vie de Jésus. Întrucât nu avea bani mărunţi, îşi scoase cele patru bancnote de câte zece ruble – tot ce avea. Gazda se oferi să schimbe şi abia atunci el băgă de seamă că în odaie se adunase destul de multă lume, că toţi aceştia îl observă de mult şi se pare că discută despre dânsul. Mai vorbeau şi despre incendiul din oraş, mai ales stăpânul căruţei cu vaca, fiindcă chiar atunci se întorsese din oraş. Se vorbea despre faptul că focul fusese pus de cineva, despre muncitorii de la fabrica Şpigulin.

  „Ca să vezi, tot drumul a vorbit vrute şi nevrute, dar despre incendiu nu mi-a spus nimic”, gândi deodată Stepan Trofimovici.

  — Tăicuţule, Stepan Trofimovici, dumneavoastră sunteţi? Nici n-aş fi crezut! … Nu mă recunoaşteţi? strigă un ins destul de în vârstă, cu înfăţişarea de om de curte de altădată, cu barba rasă şi îmbrăcat într-o manta cu guler mare până la umeri.

  Stepan Trofimovici se sperie auzindu-şi numele.

  — Scuză-mă, bâigui el, nu-mi aduc aminte cine eşti…

  — Aţi uitat! Sunt doar Anisim, Anisim Ivanov. Am fost în serviciul răposatului boier Gaganov şi v-am văzut de atâtea ori împreună cu Varvara Petrovna la răposata Avdotia Sergheevna. Vă aduceam din partea dumneaei cărţi şi bomboane sosite din Petersburg, de două ori v-am adus…

  — Aşa, acum îmi aduc aminte, Anisim, zâmbi Stepan Trofimovici. Locuieşti aici?

  — Aproape de Spasov, la mănăstirea V., în posadă la Marfa Sergheevna, sora Avdotiei Sergheevna, poate că mai ţineţi minte, şi-a frânt piciorul când a sărit din caleaşcă, pleca la bal. Acum locuieşte în preajma mănăstirii şi eu sunt în serviciul dumneaei, m-am oprit aici în drum spre ai mei din gubernie, mă duc să-i văd.

  — Aşa, aşa.

  — Tare m-am bucurat când v-am văzut, aţi fost totdeauna bun faţă de