Stepan Trofimovici îl privi speriat.

  — Nu cumva la noi, la Spasov?

  — Da, merg la Spasov. Il me semble que tout le monde va ŕ Spassof…

  — Te pomeneşti că mergeţi la Feodor Matveevici? Se va bucura mult. Vă purta respect încă de pe atunci; chiar şi astăzi îşi aduce aminte deseori…

  — Da, da, şi la Feodor Matveevici.

  — Aşa, aşa. Tare s-au mirat ţăranii de aici, cică aţi pornit pe şosea pe jos. Nişte proşti.

  — Eu… să vezi… eu ştiu, Anisim, am pus rămăşag, cum fac englezii, că voi ajunge pe jos, şi…

  Broboane de sudoare îi apărură pe frunte şi pe tâmple.

  — Aşa, aşa… îl asculta cu o curiozitate nemiloasă Anisim.

  Dar Stepan Trofimovici nu mai era în stare să reziste mai departe. Se simţi atât de ruşinat, încât hotărî să se ridice şi să iasă din izbă. Dar tocmai atunci aduseră samovarul şi imediat după aceea se întoarse şi colportoarea de cărţi sfinte. Cu gestul omului care caută salvarea, se întoarse el către dânsa oferindu-i ceai. Anisim trebui să se retragă. Într-adevăr, printre ţărani plutea o nedumerire: „Ce fel de om este acesta? A fost găsit mergând singur pe drum, zice că e dascăl, îmbrăcat în haine europeneşti, iar la judecată e ca un copilaş, răspunde anapoda. Ca şi cum ar fi fugit de cineva, ba are şi bani!” Le trecea prin cap să anunţe autorităţile – „mai ales că în oraş nu e prea linişte”. Dar Anisim izbuti să-i potolească într-o clipă. Ieşind în tindă, el le povesti celor care voiră să-l asculte că Stepan Trofimovici nu că ar fi un învăţător, ci „un mare învăţat care se îndeletniceşte cu ştiinţe înalte, este un moşier din partea locului şi stă de mai bine de douăzeci de ani la cucoana generalului plin Stavroghin, că e socotit drept omul cel mai de seamă din casă şi că în oraş se bucură de mare cinstire. La clubul dvorenilor pierdea la cărţi într-o singură seară câte douăzeci şi cinci şi chiar o sută de ruble, că are gradul de consilier, egal cu gradul de locotenent-colonel, cu un singur grad mai mic decât un colonel plin. Iar faptul că are bani nu-i deloc de mirare, întrucât poate avea prin generăleasa Stavroghina bani nenumăraţi” etc., etc.

  „Mais c’est une dame, et trčs comme il faut”, răsufla Stepan Trofimovici de atacul lui Anisim, examinând-o cu o curiozitate plăcută pe vecina sa, colportoarea de cărţi sfinte, care îşi bea ceaiul din farfurioară, de altfel, şi luând în gură zahărul fărâmat bucăţele. „Ce petit morceau de sucre ce n’est rien… Chipul ei degajă o anumită distincţie şi independenţă şi în acelaşi timp multă blândeţe. Le comme il faut tout pur, dar întru câtva în alt gen.”

  Curând află de la dânsa că se numeşte Sofia Matveevna Ulitina şi locuieşte de fapt la K.; are acolo o soră văduvă din tagma târgoveţilor; că şi ea este văduvă, iar soţul ei, cu gradul de sublocotenent ridicat din plutonier-major, a fost ucis la Sevastopol.

  — Dar sunteţi atât de tânără, vous n’avez pas trenţe ans…

  — Treizeci şi patru, zâmbi Sofia Matveevna.

  — Văd că înţelegeţi şi franţuzeşte?

  — Puţin; am fost vreo patru ani într-o casă de intelectuali şi am mai prins ceva de la copii.

  Povesti apoi că, rămânând văduvă la vârsta de optsprezece ani, a stat un timp la Sevastopol „ca soră de caritate”, după aceea s-a mutat prin diferite alte locuri, iar acum umblă vânzând Evanghelia.

  — Mais, mon Dieu, nu cumva tocmai dumneavoastră vi s-a întâmplat în oraş istoria aceea cam ciudată, chiar foarte ciudată?

  Ea se roşi la faţă; într-adevăr, despre ea era vorba.

  — Ces vauriens, ces malheureux! … începu el cu glasul tremurând de indignare; o amintire dureroasă şi oribilă renăscu în inima lui. Pentru un minut el păru că rămăsese fără să mai ştie de sine.

  „Ce e asta, iar a plecat?” se agită el observând că femeia dispăruse de lângă dânsul. Pleacă mereu şi e preocupată de ceva; observ chiar că pare îngrijorată… bah, je deviens egoiste.” Îşi înălţă ochii şi iar îl văzu pe Anisim, dar de data aceasta într-o ambianţă cu totul ameninţătoare. Izba întreagă era plină de ţărani pe care îi adusese probabil Anisim. Erau de faţă şi stăpânul casei, şi ţăranul cu vaca, alţi doi ţărani (care se dovediră apoi că sunt cărăuşi), încă un omuleţ aproape beat de tot, îmbrăcat ţărăneşte, dar ras şi cu înfăţişare de târgoveţ beţiv şi care vorbea cel mai mult. Cu toţii discutau despre el, Stepan Trofimovici. Ţăranul cu vaca ştia una şi bună, că mergând pe mal e de făcut un ocol de vreo patruzeci de verste şi că e mai bine să plece neapărat cu „vamporul”. Târgoveţul beat şi stăpânul casei susţineau cu foc că nu e bine aşa.

  — Pentru că, măi frăţioare, pentru dumnealui sigur că pe vampor e mult mai scurt drumul dacă trece lacul; asta aşa este; dar vamporul, se ştie, poate că nici nu vine.

  — Vine, vine, o săptămână încă mai umblă, susţinea cu multă tărie Anisim.

  — Aşa este, trebuie să vină! Da’ nu vine regulat, pentru că e vremea târzie, la Ustievo uneori lumea aşteaptă câte trei zile.

  — Mâine vine sigur, la ora două o să fie aici. Până-n seară ajungeţi la Spasov, domnule, stăruia cu multă pasiune Anisim.

  — Mais qu’est-ce qu’il a cet homme, tremura Stepan Trofimovici aşteptând cu frică să i se decidă soarta.

  Păşiră înainte şi cărăuşii, începând să se tocmească; cereau până la Ustievo trei ruble. Ceilalţi strigau că nu este mult, că aşa e preţul, şi că toată vara până la Ustievo li se plătea cărăuşilor acest preţ.

  — Dar… şi aici e bine… Nu vreau să plec, încercă să se