autentic care o învăţa franceza. Şi el, la un moment dat, nu se ştie de ce, fusese concediat. O doamnă săracă aflată în trecere în oraş, distinsă văduvă, o învăţă să cânte la pian. Dar dascălul principal era totuşi Stepan Trofimovici. De fapt, el a fost acela care a descoperit-o cel dintâi pe Daşa: începuse s-o instruiască pe fetiţa cea blândă încă înainte ca Varvara Petrovna să se fi gândit la ea. Repet: rămâneai uimit văzând ce repede se ataşau de el copiii! Lizaveta Nikolaevna Tuşina l-a avut ca dascăl de la vârsta de opt şi până la unsprezece ani (bineînţeles, Stepan Trofimovici o învăţa fără nici o remuneraţie şi nici n-ar fi acceptat pentru nimic în lume să primească vreun ban din partea familiei Drozdov). În schimb se îndrăgostise şi el de acest copil minunat şi-i povestea mereu nişte poeme despre zidirea lumii, a pământului, din istoria omenirii. Lecţiile despre popoarele primitive şi despre omul primitiv erau mai interesante decât poveştile arabe. Liza, care asculta fascinată aceste lecţii, îl imita destul de caraghios acasă. Aflând despre acest lucru, Stepan Trofimovici reuşi o dată s-o asculte şi s-o surprindă într-un asemenea moment. Ruşinată, Liza se aruncă în braţele lui şi izbucni în plâns. Plânse şi Stepan Trofimovici de admiraţie. Curând însă Liza trebui să plece şi rămase numai Daşa. Când începură să vină la Daşa dascăli din oraş, Stepan Trofimovici încetă s-o mai înveţe şi treptat nu-i mai acordă nici o atenţie. Asta dură un timp destul de îndelungat. Într-o zi, când Daşa împlini şaptesprezece ani, el rămase brusc impresionat de chipul ei drăgălaş. Erau cu toţii la masă la Varvara Petrovna. El intră în vorbă cu tânăra fată şi fu extrem de mulţumit de răspunsurile ei, terminând prin a-i propune să-i ţină un curs vast şi important de istorie a literaturii ruse. Varvara Petrovna îl lăudă şi-i mulţumi pentru ideea aceasta excelentă, iar Daşa se arătă entuziasmată. Stepan Trofimovici depunea un zel deosebit în pregătirea acestor prelegeri şi, în sfârşit, începu cursul. Porniră de la perioada veche; prima lecţie decurse pasionant; asista şi Varvara Petrovna. Când Stepan Trofimovici termină şi, plecând, îşi anunţă eleva că data viitoare vor analiza Cântecul oastei lui Igor, Varvara Petrovna se ridică şi declară că lecţiile vor înceta. Stepan Trofimovici se strâmbă, dar nu spuse nimic; Daşa se împurpură la faţă; dar aci se termină şi cursul. Asta se întâmplase exact cu trei ani înainte de fantezia neaşteptată, de acum, a Varvarei Petrovna.

  Bietul Stepan Trofimovici şedea în odaia lui singur şi nu bănuia nimic. Cuprins de tristeţe, de multe ori îşi arunca el privirile pe fereastră în speranţa că cineva dintre cunoscuţi va veni la el. Dar nimeni nu apărea. Afară cernea o ploaie măruntă şi se făcuse frig; trebuia să aprindă focul în sobă; el oftă. Deodată o arătare cumplită i se înfăţişă privirii: pe o vreme oribilă cum era cea de afară şi la o oră atât de nepotrivită venea la el Varvara Petrovna! Pe jos! Rămase atât de surprins, încât uită să-şi schimbe costumul, primind-o în ţinuta în care se afla, adică în obişnuita lui pufoaică roz de casă.

  — Ma bonne amie! … strigă el cu glas abia auzit păşind în întâmpinarea ei.

  — Eşti singur, mă bucur: îi detest pe prietenii dumitale! Ce mult fumezi; Doamne, ce aer îmbâcsit! Văd că nici ceaiul nu ţi l-ai băut, şi e aproape ora douăsprezece! Fericirea dumitale, dezordinea! Voluptatea dumitale, gunoiul! Ce fel de hârtii sfâşiate sunt astea pe duşumea? Nastasia, Nastasia! Ce face Nastasia dumitale? Deschide, maică, ferestrele şi uşile – să se mai aerisească aici. Iar noi trecem în salonaş; am venit cu puţină treabă la dumneata. Dar mătură şi tu odată prin casa asta, dragă!

  — Păi, dacă dumnealui mereu face gunoi! răspunse Nastasia cu o voce piţigăiată, plângăreaţă şi enervată.

  — Treaba ta e să mături chiar şi de cincisprezece ori pe zi dacă trebuie! Ai un salon mizerabil (intrând în salon)! Închide bine de tot uşile ca să nu asculte ea. Tapetele astea trebuie schimbate neapărat. Ţi-am trimis doar pe meşter cu nişte modele, de ce nu ţi-ai ales? Stai jos şi ascultă. Dar aşază-te odată, te rog. Încotro? Unde te duci? De ce pleci?

  — Îndată, strigă din camera vecină Stepan Trofimovici, iată-mă, sunt aici!

  — Aha, ţi-ai schimbat ţinuta! îl privi Varvara Petrovna batjocoritor. (El îşi pusese redingota peste pufoaică.) Aşa se potriveşte mai bine… cu ceea ce vom discuta. Dar aşază-te odată, te rog.

  Varvara Petrovna îi explică fără ocolişuri şi pe un ton hotărât şi convingător totul. Făcu aluzie şi la cele opt mii de ruble, de care avea el o nevoie atât de urgentă. Îi povesti amănunţit ce fel de zestre va avea Daşa. Stepan Trofimovici făcea ochi mari şi tremura. Auzise tot, dar nu era capabil să se dumirească. Voi să spună ceva, dar glasul refuza să i se supună. Ştia un singur lucru: că totul se va întâmpla exact aşa cum spune ea, că n-are nici un rost să facă vreo obiecţie ori să nu consimtă şi că este de aici înainte irevocabil un om căsătorit.

  — Mais ma bonne amie, pentru a treia oară şi la vârsta mea… cu o fată tânără ca ea, aproape un copil! bâigui el în sfârşit. Mais c’est un enfant!

  — Un copil care are douăzeci de ani, slavă Domnului! Nu-ţi mai învârti atâta ochii în cap, că nu eşti la teatru. Eşti un om deştept şi foarte învăţat, dar nu pricepi nimic din viaţă, mereu trebuie cineva să te dădăcească. Dacă eu mor, ce te faci? Ea îţi va fi dădacă bună; e o fată modestă, care ştie ce are de făcut, înţeleaptă; şi afară de asta voi fi şi eu prezentă aici, doar nu mor îndată. E o fire casnică, e blândă ca un înger, ideea aceasta fericită mi-a venit încă în Elveţia. Înţelegi ce-ţi spun eu, că este un înger de blândeţe!?! strigă ea, deodată înfuriată. Locuinţa dumitale e plină