de gunoi, ea va face rânduială, curăţenie, totul va străluci ca o oglindă… Nu cumva ţi-a intrat în cap că trebuie să mă şi milogesc de dumneata când e vorba de o astfel de comoară, să-ţi expun toate avantajele care te aşteaptă, să te peţesc?! Dumneata ar trebui în genunchi… Vai, ce om neserios şi nevolnic!

  — Dar sunt… un bătrân!

  — Cum poţi vorbi aşa ceva la vârsta dumitale de cincizeci şi trei de ani! Cincizeci de ani nici pe departe nu înseamnă un sfârşit, ci doar jumătate din viaţă. Dumneata eşti un bărbat frumos, o ştii prea bine. Ştii de asemenea că ea te stimează mult. Dacă mor eu, ce se întâmplă cu ea? Iar ca soţie a dumitale va fi în siguranţă, voi fi şi eu liniştită. Dumneata ai un nume, o poziţie socială, o inimă iubitoare; ai o pensie pe care eu o consider o îndatorire. Nu te gândeşti că în felul acesta poate o şi salvezi? În orice caz, îi vei face o onoare. Ai s-o formezi ca om, îi cultivi inima, îi îndrumezi mintea. Câte fete nu pier în ziua de azi din cauză că gândurile lor sunt greşit îndrumate! Până atunci va fi gata şi opera dumitale şi împreună vă veţi impune lumii.

  — Tocmai, murmură el, câştigat pe loc de laudele iscusite ale Varvarei Petrovna, tocmai mă pregăteam să mă apuc de povestirile mele Din istoria Spaniei…

  — Ei vezi, ce bine se potriveşte!

  — Dar… ea? Ea ştie?

  — În privinţa asta să n-ai nici o grijă, nu mai încerca să mă descoşi. Bineînţeles că dumneata personal trebuie s-o rogi, s-o implori să-ţi facă onoarea, mă înţelegi? Dar, nici o grijă, voi fi şi eu de faţă. Şi apoi, dumneata o iubeşti doar…

  Stepan Trofimovici simţi cum i se învârteşte capul; pereţii se rotiră prin faţa ochilor, îl muncea un gând cumplit pe care nu izbutea să-l stăpânească.

  — Excellente amie, tremură deodată vocea lui, eu… eu nu mi-am închipuit niciodată că dumneata vei hotărî brusc să mă dai… după altă… femeie!

  — Nu eşti domnişoară, Stepan Trofimovici; numai domnişoarele sunt date la măritat, dumneata te însori singur, şuieră veninos Varvara Petrovna.

  — Oui, j’ai pris un mot pour un autre. Mais… c’est égal, o privi el cu ochi rătăciţi.

  — Văd şi eu că c’est égal, strecură ea dispreţuitor printre dinţi, Dumnezeule, dar el leşină! Nastasia, Nastasia! Apă!

  Dar n-a mai fost nevoie de apă. El îşi reveni. Varvara Petrovna îşi luă umbrela.

  — Văd că n-am ce vorbi acum cu dumneata…

  — Oui, oui, je suis incapable.

  — Până mâine o să te odihneşti şi o să chibzuieşti bine totul. Rămâi acasă şi de se întâmplă ceva anunţă-mă chiar dacă e noapte. Nu-mi trimite scrisori, că n-o să le citesc. Mâine la aceeaşi oră vin personal, singură, să-mi dai răspunsul definitiv şi sper să-l am satisfăcător. Vezi să nu fie nimeni la dumneata şi nici gunoi să nu fie în casă, e prea din cale-afară! Nastasia, Nastasia!

  Bineînţeles că a doua zi el dădu un răspuns pozitiv, consimţind; de altfel, cum ar fi putut să nu consimtă! Aici trebuie să amintesc o împrejurare specială…

  VIII.

  Aşa-zisa moşie a lui Stepan Trofimovici (vreo cincizeci de suflete după vechile tabele de evidenţă şi învecinată cu domeniul Skvoreşniki) nu era nici pe departe a lui, ci aparţinea primei sale soţii şi deci fiului său, Piotr Stepanovici Verhovenski. Stepan Trofimovici o administra doar în calitate de tutore, iar după ce tânărul ajunse la majorat, pe baza unei procuri formale date de acesta. Aranjamentul era avantajos pentru tânăr: primea de la tatăl său aproximativ o mie de ruble pe an cu titlu de venit adus de moşie, când în realitate în noile rânduieli nu aducea nici cinci sute (sau poate mai puţin). Dumnezeu ştie cum s-au stabilit între ei aceste raporturi. De altfel, mia întreagă o trimitea Varvara Petrovna, iar Stepan Trofimovici nu contribuia cu nici o rublă măcar. Dimpotrivă, tot venitul moşioarei şi-l băga în buzunar şi, afară de asta, o adusese la ruină completă, dând-o în arendă unui oarecare negustor, şi în secret faţă de Varvara Petrovna vându şi păduricea, adică principala ei valoare. Începuse el tăierile pentru vânzare din această pădure mai de mult, parţial. În total, pădurea valora cel puţin opt mii de ruble, pe când el o dădu cu cinci mii. Se întâmpla însă ca uneori să piardă prea mult la cărţi şi se temea să-i ceară Varvarei Petrovna bani pentru aşa ceva. Ea scrâşni din dinţi când află în cele din urmă despre toate acestea. Şi deodată veni vestea că fiul lui va sosi personal să-şi vândă averea orice s-ar întâmpla, împuternicindu-l pe tatăl său să se ocupe de această vânzare. Era limpede că, nobil şi generos cum era, lui Stepan Trofimovici i-ar fi fost ruşine să-i mărturisească ceea ce-i făcuse el acestui cher enfant (pe care îl văzuse pentru ultima oară cam cu vreo nouă ani în urmă ca student la Petersburg). Iniţial toată moşioara putea să valoreze vreo treisprezece-paisprezece mii, acum însă cu greu ar fi dat cineva pentru ea cinci mii. Fără îndoială, Stepan Trofimovici avusese tot dreptul, pe baza împuternicirii formale, să vândă pădurea şi punând în cont venitul anual exagerat de o mie de ruble, care ani de-a rândul i se trimitea fiului regulat, să se socotească în regulă la încheierea conturilor. Dar Stepan Trofimovici era un om generos şi nobil, cu năzuinţe superioare. În capul lui miji un gând nemaipomenit de frumos: când Petruşa al lui va sosi acasă, el o să-i pună pe masă un preţ maxim, adică cincisprezece mii de ruble, fără nici o aluzie la sumele expediate până atunci şi, cu lacrimi în ochi, o să-l strângă cu dragoste la pieptul său pe ce cher fils şi cu asta va încheia definitiv toate conturile. Precaut şi pe ocolite, el se apucă să-i înfăţişeze Varvarei Petrovna imaginea înduioşătoare a acestui moment. O