făcu să întrevadă cum că asta va imprima legăturii lor prieteneşti… „ideii” lor o nuanţă deosebit de nobilă şi generoasă. Faptul ar face să apară dezinteresul şi grandoarea foştilor „părinţi” şi în general a oamenilor de altădată în comparaţie cu tineretul modern, cu spiritul superficial şi preocupat de idei socializante. Multe mai îndrugă el în acest sens, dar Varvara Petrovna nu spuse nimic, în cele din urmă, îi declară sec că este de acord să cumpere moşioara plătind preţul maxim, adică şase-şapte mii de ruble (şi cu patru putea fi cumpărată). Despre celelalte opt mii de ruble care îşi luaseră zborul odată cu păduricea, ea nu aminti nici un cuvânt.

  Toate acestea se întâmplaseră cam cu o lună înainte de peţit. Stepan Trofimovici rămase uluit şi încercă să mai chibzuiască. Înainte mai putea nutri un fel de speranţă că fiul poate nu va mai veni deloc – adică speranţă, dacă judecai din afară, după părerea unui străin. Dar ca tată, Stepan Trofimovici ar fi respins cu indignare chiar gândul la o asemenea speranţă. Până atunci, zvonurile despre Petruşa erau mai degrabă ciudate. Mai întâi, terminându-şi cursul la universitate cu vreo şase ani în urmă, el stătu la Petersburg fără nici o ocupaţie. Deodată ajunse în oraşul nostru ştirea cum că el luase parte la redactarea unei proclamaţii subversive şi era tras la răspundere. Apoi cum că el s-ar afla în străinătate, în Elveţia, la Geneva, fugind probabil acolo.

  — E un lucru foarte ciudat, ne spunea pe atunci Stepan Trofimovici, destul de jenat. Petruţa c’est une şi pauvre tęte! Este bun, nobil, un suflet foarte sensibil, ţi mă bucurasem aşa de mult atunci, la Petersburg, comparându-l cu tineretul de astăzi, dar c’est un pauvre sire tout de męme… Ţi când mă gândesc că toate acestea provin din aceeaşi lipsă de maturitate, din sentimentalism! Nu-i atrage realismul, ci latura sentimentală, ideală a socialismului, ca să zic aşa, nuanţa lui religioasă, poezia lui… bineînţeles, din auzite. Dar în ce situaţie mă pune pe mine! Am aici atâţia duşmani, acolo şi mai mulţi, totul va fi atribuit influenţei tatălui… Dumnezeule mare! Petruşa al meu, promotor! Ce timpuri trăim!

  De altfel, Petruşa îi comunicase între timp şi adresa lui exactă din Elveţia, unde să i se expedieze obişnuiţii bani: ceea ce însemna că nu era chiar un emigrant. Şi deodată, după ce stătuse în străinătate vreo patru ani, apăru acum în patrie anunţându-şi pe curând sosirea acasă, cu alte cuvinte nesupus nici unei urmăriri. Mai mult, părea că cineva se preocupă de soarta lui şi-i acordă protecţie. Scria acum din sudul Rusiei, unde se afla din însărcinarea particulară importantă a unui necunoscut, căruia îi reprezenta interesele. Toate acestea erau bune, dar de unde ar putea obţine Stepan Trofimovici cele şapte-opt mii de ruble ca să adune preţul maxim dorit de fiul său pentru moşie? Dar dacă se stârnea zarvă mare şi în loc de tabloul măreţ închipuit de el lucrurile vor ajunge la un proces? Ceva îi spunea lui Stepan Trofimovici că sensibilul Petruşa nu-şi va neglija interesele. „Cum se face însă, după cum mi-a fost dat să observ, îmi şopti odată Stepan Trofimovici, cum se face că toţi aceşti socialişti şi comunişti disperaţi sunt totodată venali şi nişte acaparatori nemaipomeniţi, nişte jinduitori de proprietate în aşa măsură, încât, cu cât e el mai mare socialist, cu cât a mers mai departe, cu atât mai puternic se simte în el vâna de proprietar… De ce oare? Să fie tot din cauza sentimentalismului?” Nu ştiu dacă această remarcă a lui Stepan Trofimovici conţinea sau nu o doză de adevăr; ştiu numai că Petruşa deţinea oarecare informaţii despre vânzarea pădurii şi toate celelalte, iar Stepan Trofimovici, la rândul lui, ştia că fiul său deţine asemenea informaţii. Mi se oferise ocazia să citesc şi scrisorile lui Petruşa adresate tatălui; scria extrem de rar, cel mult o dată pe an. Numai în ultimul timp, anunţându-şi apropiata sosire, trimisese două scrisori aproape una după alta. Toate erau scurte, seci, conţinând numai dispoziţii, şi întrucât tatăl şi fiul, după întâlnirea de la Petersburg, adoptaseră maniera la modă de a se tutui, şi scrisorile lui Petruşa semănau aidoma acelor vechi dispoziţii ale foştilor moşieri trimise din capitală oamenilor de încredere de la curte care le administrau moşiile. Şi deodată, aceste opt mii de ruble care îi reveneau ca urmare a propunerii Varvarei Petrovna rezolvau toată încurcătura, ba pe deasupra ea îl făcu să înţeleagă clar că de nicăieri din altă parte ele nu-i pot pica. Bineînţeles, Stepan Trofimovici consimţi.

  Îndată după plecarea ei trimise să mă cheme, iar faţă de orice altă vizită inopinată se apără, încuindu-se pentru toată ziua. A şi plâns, bineînţeles, şi a vorbit frumos, îndelung, încurcându-se mereu; strecură şi un calambur din întâmplare, rămânând mulţumit de felul cum l-a plasat, apoi fu cuprins de o formă uşoară de holerină; într-un cuvânt, totul decurse cum trebuie. Apoi el scoase portretul soţioarei sale nemţoaice, decedată cu douăzeci de ani în urmă, şi, privindu-l, o imploră jalnic: „Vei putea oare să mă ierţi?”. În general îmi făcu impresia că este foarte derutat. De amărăciune am şi ciocnit câteva pahare. De altfel, curând el adormi cuprins de un somn ca de prunc. A doua zi dimineaţa, îşi legă în mod artistic cravata, se îmbrăcă cât mai îngrijit, dând mereu târcoale oglinzii; îşi parfumă batista, dar numai puţin de tot, şi în clipa când o zări pe Varvara Petrovna prin fereastră, luă repede o altă batistă, iar pe cea parfumată o ascunse sub pernă.

  — Aşa, admirabil! îl lăudă Varvara Petrovna, auzindu-i consimţământul. În primul rând, este dovada unei hotărâri de cea mai nobilă factură, în al doilea rând, ai dat ascultare glasului raţiunii, de care rareori se întâmplă să ţii seama în treburile dumitale particulare. De altfel, nu-i nici o grabă, adăugă ea, examinând nodul cravatei lui albe, deocamdată să păstrezi deplină tăcere, la fel voi face şi eu. Curând va fi ziua dumitale de naştere; voi veni împreună cu ea. Organizează seara o masă cu